Vrei să fii Valentinul meu?

Nu, povestea n-o ştiu. Povestea asta a valentinului. Ştiu doar vag ceva, dar nu risc să scriu prostii. Le ţin pentru mine. Ştiu ce ştie toată lumea, anume că pe 14 februarie am ajuns să sărbătorim o chestie americană, o anume zi a îndrăgostiţilor, care există şi în tradiţia noastră românească. La distanţă de 10 zile. Ăsta este al doilea an în care am ocazia să petrec în stil american valentine's. Adică prin magazine, alergând după ceva roşu, eventual mare, pe care să scrie te iubesc. Da, ăsta ar fi cazul fericit, în care m-aş mulţumi să fac un cadou tipic. Anul ăsta, problem...
Cum mie nu-mi place să primesc chestii nefolositoare, strict de frumuseţe (prefer de-o mie de ori mai mult cadourile practice), nici eu nu pot să fac astfel de cadouri. Întotdeauna m-am gândit ce-i trebuie omului, de ce ar avea nevoie, să nu-i iau ceva pe care să-l pună la conservat în două zile. Acum două zile am dat-o cel mai în bară posibil cu cadoul de valentines. Asta e... Am plecat de acasă lipsită total de inspiraţie, simţeam. Treceam cu maşina pe lângă tot felul de magazine, dar nu eram motivată să opresc. Aşa că, de plictiseală, am parcat într-un final în faţa unui anume magazin (nu spun care), de unde ştiam că nu am ce să iau. Eh.. După o jumătate de oră ieşeam abătută, cu o pungă în mână, goală de semnificaţie. Valentinule, sper să mă ierţi.
Ce bine era înainte, când de valentines nu te chinuiai cu cadouri, moda era a bileţelelor. Cum zburau ele pe deasupra băncilor la şcoală. Şi atunci te simţeai cu adevărat curtat :X :)) Mai vreau...