Somn uşor

Iar am chef de bătut câmpii. Mi-e foarte somn, dar simt că n-am ce să caut în pat. Adică aş face-o degeaba. N-aş adormi. Prin urmare, cu ce să umplu eu ferestruca asta albă de aici?
Aş putea să mă plâng de o ceartă urâtă de azi, sau aş putea să mă laud cu pofta mea inexprimabil de largă (în cuvinte) de a citi/învăţa, sau aş putea să meditez asupra nemuririi sufletului... Sau nu, asta n-ar fi nici indicat la ora târzie care se află acum. Doamne fereşte să fac acest lucru în clipele premergătoare somnului meu împărătesc, aş putea să recurg la chestiuni mai valoroase şi mai acătării de ştiut, cum ar fi să...aberez. Nu mă pricep prea bine la asta decât foarte câteodată (n-o fi corect dpdv gramatical, dar trebuie să evidenţiez raritatea evenimentului). Iar când simt eu că îmi iese este atunci când sunt foarte obosită, am ceva de făcut şi nimic nu mă mai poate salva de la somn (împărătesc, repet). Hehee, dar când eu am chef de aberat, parcă nu are nimeni, aşa că renunţ treptat (nu dintr-o dată ca să-mi bruschez capacităţile) la asta.
Tocmai mi-am încheiat un discurs aberant :))
Şi eu care credeam că nu sunt obosită şi că n-am nimic de făcut.
Se vede clar treaba că joc teatru cu mine. Nu-mi place teatrul pentru că nu-mi place prefăcătoria. Teatrul, cu rolurile şi actorii lui, e o prefăcătorie. Plus că mă enervează ideea de sufleur. Tot prefăcătorie este. Păi cum domnule, dacă ăla de pe scenă, care zice-se, e artist, e un om natural în timpul prestaţiei sale, de ce mai are nevoie de un altul care să-i aducă aminte vorbe care nu-i aparţin şi care nu vin din sufletul lui? Ce aiurea. Da, ştiu, nu aduc argumente suficiente şi relevante pentru ce-am zis despre chestia cu teatrul, dar nu-mi mai vine nimic în minte. Parcă mă ia somnul (împărătesc, bineînţeles).
Laitmotiv parcă, nu? :D

Somn uşor mie.