Tags: adio zapada mea bun venit singura

Nu.Ma.Asculta.Cand.Iti.Spun.Ca.Nu.Te.Mai.Vreau.Langa.Mine

Runaway runaway runaway from meeeeeee...!!


Am o rugaminte pentru tine. Aminteste-ti de mine. Oriunde ai sa fii. Orice ai face. Oricand. Oricum.

Sint lucruri care-mi aduc aminte de tine in fiecare clipa, chiar fara sa-mi dau seama.
De exemplu, galeata din baie pe care scrie Pergo, si pe care mereu citesc cu fundu-n sus. Acolo scriu cu mintea mea PREGO. (e mult de explicat)
Sau versurile ce le tin la status "Si-asa tacuti, ca doua umbre, trantiti pe maldarul de flori, Sa-ncepem slujba-n miez de noapte, Si maine s-o sfarsim in zori!"
Sau o poza care-mi place cel mai mult dintre toate si pe care o vad cu ochii inchisi de fiecare data cand mi-e dor de tine.
Sau toate mesajele terminate cu picollina mia.

Cand pleci, tine minte ca..
Stii tu ce sa tii minte.

ATB @Kristal Glam Club 27 noiembrie 2009

I was there!

Impresii:
-ATB mixeaza senzational
-ATB mi-a fermecat auzul
-ATB isi pune in valoare toate piesele, indiferent de varsta lor
-ATB traieste o data cu publicul
-ATB stie sa faca atmosfera
-ATB isi iubeste fanii
-numele sau a fost scandat la finalul spectacolului de TOTI cei prezenti
-ATB isi merita nebunia si fanatismul pe care cei de acolo le-au aratat timp de 2 ore continuu

Partea concertului care mi-a placut cel mai mult + cateva poze:

Leapsa

*Nu mai stiu unde am gasit-o.*


Ziua cea mai frumoasa: cand am primit prima papusa pe care am fost in stare sa o constientizez ca atare.

Cel mai mare obstacol: varsta

Cea mai mare greseala: inca nu am facut-o :))

Radacina tuturor relelor: mintea umana

Distractia cea mai placuta: tu

Cea mai mare infrangere: m-am nascut prea tarziu

Cei mai buni profesori: tu in fiecare ipostaza de pe urma careia poti sa inveti ceva

Prima necesitate: sa ma simt acceptata

Ceea ce ma face cea mai fericita: succesul

Cel mai mare mister: viata

Persoana cea mai periculoasa: eu rea

Cel mai rau sentiment: neincrederea

Cel mai bun cadou: sinceritatea

Calea cea mai rapida: adevarul

Sentimentul cel mai placut: siguranta

Cel mai bun remediu: recalcularea situatiilor

Forta cea mai puternica: de atractie :))

Persoanele cele mai necesare: cele care investesc timp si sentimente pentru mine

Lucrul cel mai placut dintre toate: sa fii acasa.


Dam mai departe la: Bogdan , Catalin , Maximum , Metin , Liviu

Ma mai iubesti? Mai ai fluturi in stomac cand te gandesti la mine? Mai adormi noaptea cu gandul la mine? Iti mai e dor de mine ziua cand faci alte lucruri? Zic, ma mai iubesti? Si eu pe tine.

zece x zece

Ma gandeam cum ar fi ca intr-o zi sa primesc 100 declaratii de dragoste de la 100 persoane diferite. Ar fi...de vis! Doar ca sa spunem ca as fi obligata sa aleg una din ele sau sa fac un top al celor mai frumoase 3. In mod normal nu m-ar lasa sufletul sa aleg numai 3 din 100, mai ales daca *sa presupunem ca* in toate ar fi pusa o mica parte de sentiment. Insa, daca intr-adevar mi-as dori sa mi se faca 100 declaratii de dragoste intr-o singura zi, sint sigura ca una dintre ele as vrea sa fie versurile urmatoare (Florin Chilian-Zece):

Zece intamplari ciudate si-o minune
Te-au adus in casa.
Zece, zece pictori se tot mira
Cat esti de frumoasa.
Zece zile trec absurde
Nu stiu, nu stiu cum, nu stiu pe unde, nu stiu.
Zece vieti de-as sta cu tine
Tot ar fi putine.
Doua stele, paralele,
Stele, lacrimi inodate
Si lumina de la ele,
Pentru tine toate!
Patru printi cu trei castele,
Ape, lanturi fermecate
Si tot cerul peste ele,
Pentru tine toate!
Sapte zane, toate bune,
Licurici, sperante-n noapte
Si piticii din poveste,
Pentru tine toate!
Noua magi in faptul serii,
O potcoava sus, departe
Si comorile din suflet,
Pentru tine toate!


Acuma, cuvinte-cheie...ghici care sint?
Simplu.

minune (aici imi place sa cred intr-un fapt:acela ca cineva, vreodata, se va gandi la mine ca la o minune)
casa (cu sensul de "acasa")
frumoasa (sensul propriu)
nu stiu (ideea de inconstienta/nestiinta/mister/taina are un rol important in viata mea sentimentala)
paralele (exista speranta non-paralelismului intr-o relatie compusa din doua persoane femeie-barbat)
lacrimi (ori ca de fericire, ori cauza a tristetii, lacrimile sint element necesar vietii)
fermecate (da, doamne, sa am o viata fermecata!)
sperante (sa tot ai... si sa le tot implinesti)
poveste (cu sensul de firul epic al vietii mele/tale/noastre)
comori (clipe minunate)

Nu gasesc un sens sau o logica pt ceea ce am scris aici. Dar sper ca voi gasi in curand. Se intampla acest lucru (sa nu gasesti sens pt cuvintele tale) cand sufletul nu accepta sa se puna la aceeasi masa cu ratiunea. Ale mele nu sint impacate momentan :))

Despre dorinţe

1.Ce ai face dacă într-o zi ai afla că ai voie să-ţi faci posibile oricare 3 dorinţe? 2.Ţi-ar lua mult timp să te hotărăşti asupra lor? 3.Ar apăsa indecizia asupra ta? 4.Te-ai simţi dezavantajat pentru faptul că cele trei dorinţe trebuie hotărâte aproape instantaneu? 5.Ai prefera să nu alegi nimic decât să alegi numai trei din multitudinea de lucruri pe care ai fi fericit să le vezi împlinite? Prea multe întrebări şi niciun răspuns. Drept pentru care, iată ce răspund eu.

1. Aş tinde să cred că nu e adevărat.
2. Evident, da.
3. Din nou, da.
4. Şi asta.
5. Nu, din moment ce mi s-ar oferi posibilitatea de a-mi vedea un vis cu ochii, nu aş refuza.

În altă ordine de idei, cele trei dorinţe pe care le-aş alege spre îndeplinire ar fi:
- viaţă lungă şi fericită
- să am parte de lucruri şi oameni pe care mi-i doresc aproape, dar care nu sînt
- să nu-mi mai pierd niciodată încrederea în mine.

Uite care e treaba cu dorinţele din punctul meu de vedere. Ele sînt lucruri arzător necesare în viaţă, dar de cele mai multe ori irealizabile. Ele apar sistematic sau nu, programatic sau nu, dar apar şi asta e tot ce contează. Dorinţa poate să fie ambiţie în sensul bun al cuvântului sau în sensul rău. Lucruri cărora le duci dorul sau pe care nu le-ai avut niciodată şi a căror chemare o simţi. O dorinţă vine întotdeauna la pachet cu o decizie de acţiune sau inacţiune. Dacă există sentimentul anticipativ al reuşitei, atunci pachetul conţine hotărârea de acţiune. Dorinţele nu se grupează pe categorii, ele sînt pur şi simplu dorinţe.

Tu ce-ţi doreşti cel mai mult?

Aceeasi, de la capat

12 octombrie, 08:29 a.m. Super zi. Nor si ploaie, ma grabesc sa ajung la scoala. Azi m-am reintors in bucuresti, in aceeasi casa, in aceeasi camera, in acelasi pat, in aceiasi papuci de casa rosii. Impresii la inceput de an universitar II...pai nu multe. Sint cam goala sufleteste, nu ma impresioneaza nimic, totul e la fel, singurul lucru care miroase a schimbare este poate mintea mea, pe care o vreau mai batrana si mai inteleapta. Incerc sa ma las de facut boacane (de tot felul), incerc sa las in urma lucruri care mi-au facut placere si incerc sa le inlocuiesc, dar nu am cu ce. La inceputul verii mai spuneam si ca "vara asta-am sa ma-ndragosteeeeeeeesc". Zis si facut. Acum rationalul ia locul afectivului. Am zis. Hai sa-mi (sa va) fie cu noroc anul asta!

Furnicături de toamnă

Radiohead - Nude
Asculta mai multe audio Muzica



Toată vara m-a urmărit o melodie. A fost, să zicem, reprezentarea lumii văratice în versuri cântate. Am impresia că toamna mea o să se sprijine într-o nouă piesă de colecţie a winampului meu, Radiohead - Nude. Nu numai că piesa mă face să visez cu ochii deschişi, dar are şi un miros de fum de toamnă înţepător, imposibil de înlocuit cu fumul de primăvara, spre exemplu. Cred că nici nu ştiţi, mulţi dintre voi, despre ce fel de fum e vorba. Vă datorez deci o explicaţie. Dar asta înseamnă să mă destăinui în legătură cu ce simt toamna. Un cârcel de fum care iese de pe hornuri iarna nu e nici pe departe la fel de aromat ca fumul de toamnă, fum greu, înecăcios, mirosind a iarbă uscată.

Tabloul meu preferat de toamnă:
(l-am pictat în '99, ba nu, am fost element al lui)

Toamnă târzie, a căzut prima brumă peste toate. Afară e înnorat, nu mai iese soarele, deci e şi frig. E frig de îţi iese abur din gură când vorbeşti numai, nu şi când răsufli. Parcă stă să plouă sau să ningă. E gri. E linişte. E o linişte care vorbeşte despre cum e să taci un anotimp întreg. În casă e căldură de sobă, nu se aud lemnele sfârâind ca iarna, nici nu e zăpuşeală, e doar cald. E şi un miros de rece pe lângă uşă, mai departe de sobă. Mă uit pe geam şi nu văd decât o femeie, pe mama, strângând iarbă uscată în curte. Are pe cap un batic gri, ca şi ziua de afară şi nu se grăbeşte deloc, se mişcă în acelaşi ritm cu norii de pe cer, serioşi. De după poartă se ridică în cel mai frumos dans o dâră de fum. E fumul înecăcios, tomnatic, care nu aparţine decât lui noiembrie. End of story.


Toamnă, de când te-aştept!
Şi visul mi se împlineşte cu fiecare zi de octombrie care va trece. Dacă aş fi un anotimp, aş vrea să fiu toamna, şi nu pentru "mere, pere şi gutui amărui cu puf galben ca de pui", ci pentru că acum e anotimpul visării şi al speranţelor aproape moarte, de care nu ştii dacă e bine să te mai agăţi sau nu, dar care se nasc vii cu fiecare zgârietură de vânt rece pe obraz. Numai toamna sufletul găseşte răgaz şi odihnă, popas pentru liniştire şi suferinţă care nu doare. Trist. Ăsta e cuvântul. Dar o tristeţe care te face să zâmbeşti cu fiecare pasăre care se duce acolo de unde tu şi eu ne-am întors. Din vară.

Vise de toamnă:
- voi fi mai bună
- voi ierta mai des
- voi căuta logicul înainte de sentiment
- îmi voi oferi clipe de linişte
- voi iubi mai mult
- voi trăi mai intens
(to be continued...)

Rafa - ghemotocul meu de blană

Rafa s-a născut în jurul datei de 1 iulie, în vara aceasta. Are aproape 2 luni şi încă nu este vaccinat, dar în curând va fi, pentru că, deşi încă nu prezintă semne de boalăşi nici purici nu are, probabil că nu are imunitatea foarte bună. A avut încă trei fraţi, dar acum nu mai sînt împreună. I-am dat câtorva oameni buni care vor avea grijă de ei aşa cum am fi avut noi. Îl mai alint Raficu, puiuţu' meu sau "urâtule". Tind să cred că mă iubeşte mult, pentru că de obicei răspunde numai la chemarea mea şi când ies în curte vine spre mine chiar şi când nu-l chem. E un ghemotoc foarte jucăuş, se uită la tine cu ochi de zici că plânge şi nu poţi să rezişti să nu-l iei în braţe. A învăţat să se joace cu o minge de tenis, pe care o roade întruna ca să-şi tocească dinţii. Mănâncă absolut orice, dar e prea leneş să rupă bucăţile mari, aşa că preferă să stea nemâncat de multe ori. Bea apă din acelaşi vas cu puii de găină şi îi este frică de pisică, pe care o latră mult, dar de care fuge când se ridică. Plânge mult ziua, pentru că Alice, mama lui, se plictiseşte să se joace toată ziua cu el şi se ascunde, iar el se vede singur şi nu-i place. S-a obişnuit să intre în casă, dar încercăm să.l dezvăţăm de obiceiul ăsta. Deşi nu-mi place părul de câine pe haine, de multe ori îl ţin în braţe, pentru că nu rezist :"> Nu e un căţel de rasă, dar e cel mai frumos căţel din lume, pentru că e al meu :)

Ce-ar fi...
-sa ma urc chiar acum in masina si sa plec undeva departe departe sa nu ma stie nici vantul nici pamantul?
-sa imi cumpar toate felurile de ciocolata care exista in magazine?
-sa ma cert cu toata lumea intr-o zi si sa nu am cu cine sa vorbesc?
-sa ajung pana la capatul lumii intr-o secunda?
-sa gasesc o insula in magazie si pe insula o comoara ascunsa?
-sa imi iau toti cei 5 catelusi si sa dorm cu ei in pat?
-sa stiu sa fac de mancare si sa le dau cersetorilor din mancarea facuta cu mainile mele?
-sa incep sa cant noaptea pe strazi si sa iasa vecinii sa ma aplaude?
-sa vreau sa ajung intr-un loc si sa nimeresc in India?
-sa visez ca am o casa mare cu balcon rosu si a doua zi sa ma trezesc intr-un pat in balconul rosu?
-sa stiu sa rad mai des si mai frumos?
-sa te gasesc in fiecare dimineata langa patul meu mirosindu-mi pielea calda de somn?
-sa pot sa ma schimb acolo unde trebuie?
-sa nu-mi mai pun intrebari?

Sau ce-ar fi sa-mi pun cat mai multe intrebari si sa le iau ca pe dorinte? :))

N.B. Acest post este o aiureala obtinuta fara efort in ceas de noapte. Prin urmare, va sfatuim sa o luati ca atare.

Mămăiţo, mă mai ţii minte?

Eu îi spuneam mămăiţa, eram a doua nepoată a ei,
chiar dacă în realitate nu ne înrudeam deloc.

Era o zi lungă de vară aceea în care directorul
şcolii ne-a chemat pe noi, proaspăt absolvenţii
de generală (generaţia 2004) să completăm
preferinţele pentru admiterea la liceu. Am pus şi
eu Lazăr primul, după care Sava, chiar dacă media
de admitere era mai mare la al doilea decât la
primul, Haşdeu, că îl făcuse mama, şi restul nu
mi le amintesc. Eram obligaţi să completăm ca
nebunii peste 100 de opţiuni, deşi era clar că
ne-am fi încadrat într-unul din primele 10, chiar
şi aşa destul de multe. După alte zile am aflat
că am fost admisă în Lazăr, am fost fericită, am
râs, am spus mândră oricui mă întreba, până când
a venit vremea să alegem între a face naveta
obositoare până la Bucureşti în fiecare zi şi a
găsi o gazdă în oraş. Evident, am ales a doua
variantă, din motivul că oboseala cauzată de
navetă, timpul rău de iarnă, căldura verii şi
alte lucruri mi-ar face grea viaţa de viitoare
elevă de liceu.

Cu fiecare zi care trecea şi care împuţina zilele
verii, aducându-mă mai aproape de începutul
şcolii, mă mohoram tot mai mult, mă frământam şi

nu puteam să realizez cum avea să fie viaţa mea

departe de casă, într-una străină, alături de

oameni pe care nu-i cunoşteam, departe de

lucrurile mele, de patul în care dormisem 14 ani,

chiar de farfuriile din care mâncasem până

atunci.

La începutul lui septembrie încă nu găsiserăm o

gazdă sigură. Fusese o vorbă că voi sta la o babă

care avea un căţel, încercam să mă obişnuiesc cu

ideea unui animal de casă, începusem chiar să îmi

imaginez că îmi va fi atât de drag la un moment

dat încât aveam să-l plimb chiar eu seara. De

fapt, mă încurajam încercând să găsesc motive

care să-mi dea un strop de nerăbdare pentru

traiul pe care eram nevoită să-l duc singură

începând din toamnă. Din fericire, am scăpat de

potenţiala gazdă cu căţelul, însă îngrijorarea a

venit din altă parte. Cu doar două săptămâni

înainte de începutul şcolii, nu aveam unde să

stau.

Aveam o prietenă vecină (cea mai bună prietenă,

copilăria mea se rezumă în mare parte la prezenţa

ei lângă mine), a cărei bunică venise în vizită

la începutul toamnei la noi la ţară. Am aflat că

prietena mea avea să stea în apartamentul

bunicii, pentru că fusese admisă şi ea la un

liceu din Bucureşti.

Cu ele mi-am început şi eu liceul.

O cunoşteam pe mămăiţa de când eram mică, venea

mereu vara la ţară, timp în care avea grijă de

Cristina (prietena mea). Eram atât de mici că

prima amintire pe care o am cu ea este o femeie

grăsună, cu un batic pe cap, pe dedesubt păr alb,

o fustă lungă până la pământ se ţine cu greu după

o fetiţă năzdrăvană care aleargă spre mine. Eu o

aştept în poartă pe fetiţă, iar femeia îi strigă

de zor să nu mai alerge, că o să-şi rupă nasul.
Când mă duceam pe la Cristina vara, tatăl ei ne

cumpăra pepeni şi mămăiţa ni-i tăia felii egale

şi mici, ne scotea sâmburii şi avea grijă să nu

muşcăm prea mult. Toamna, înainte să plece, când

peste tot mirosea a iarbă arsă din cauza

curăţeniei din curţi, mămăiţa ne aduna nuci din

grădină, le spărgea, le curăţa de cojiţa aia

amară şi ni le împărţea în mod egal. Când îmi

curăţ nuci acum toamna, îmi aduc aminte de ea şi

de mâinile ei care alegeau atât de bine fiecare

petic de sâmbure de nucă. Ne dădea în leagăn şi

nu ne lăsa să ne certăm pe jucării.

Când a venit vremea să îmi strâng lucrurile care

o să-mi ţină companie la Bucureşti, nu m-am oprit

din plâns vreo două zile. Mi se părea nedrept să

plec de acasă, să îmi văd familia doar la

sfârşitul săptămânii, chiar dacă ştiam că la

mămăiţa îmi va fi aproape la fel de bine ca şi

lângă ai mei. Mămăiţa era atât de fericită că îşi

va avea nepoatele lângă ea, Cristina era

entuziasmată şi îmi povestea cât de frumos o să

fie să ieşim după masă să ne plimbăm în parc, să

mergem prin magazine să ne uităm după prostii,

pentru că ea mai stătuse câteodată vara în

Bucureşti şi îi descoperise câteva dintre

secrete. Cu toate astea, n-o să uit niciodată

lacrimile mamei din ziua în care am plecat spre o

altă casă.

Mie îmi dăduse dormitorul, Cristina şi mămăiţa

dormeau amândouă în sufragerie.

[Nu ştiu ce să spun mai întâi despre viaţa de la

bucureşti, din dormitorul meu, din balconul meu,

de la fereastra mea, din patul meu, pentru că

sînt atât de multe amintiri care se întretaie

acum, nelăsând nici uneia locul să se consume

până la capăt încât mi-e teamă să nu respect

cronologia, pe care o consider foarte importantă

pentru povestea acelei perioade a vieţii mele.]

Într-un timp (cred acum) destul de scurt, am

început să mă obişnuiesc cu totul. Mersul la

liceu în fiecare zi m-a ajutat să mă acomodez

treptat. De cele mai multe ori, eram foarte

fericită acolo, îmi plăcea să ştiu că am la

dispoziţie multe lucruri pe care acasă nu le

găseam, mă îndrăgostisem deja de Bucureşti şi

aşteptam cu nerăbdare lunea după weekendurile

petrecute acasă. Alteori însă, mă apuca un dor de

casă şi de ai mei încât simţeam că mi se rupe

inima şi că aş pleca în momentul ăla. Mămăiţa a

fost mereu lângă mine, chiar de la început. Avea

grijă să nu rămân singură deloc ca să nu-mi

amintesc întruna de acasă, făcea glume, mă

trimitea cu Cristina pe afară, aşteptându-ne cu

ceva bun de fiecare dată. Mămăiţa mea era cea mai

bună femeie pe care o cunoşteam atunci. Nu voisem

televizor în camera mea la Bucureşti, dar mămăiţa

mă chema în fiecare seară în care nu aveam de

învăţat să ne uităm toate la vreun film. De ziua

ei îi cumpăram flori multe pentru că erau cadoul

ei preferat şi vreo chestie pentru bucătărit,

pentru că descoperisem că şi acelea îi plac. Era

foarte fericită când îi aduceam flori, mă punea

săţi umplu două vaze cu apă şi le împărţeam în

aşa fel încât să pun în amândouă.

Cel mai bine făcea clătitele. Când veneam seara

de la liceu, mirosea de pe scara blocului a

clătite şi ghiceam că le-a umplut cu dulceaţa ei

de căpşuni. Le pudra cu mult zahăr vanilat şi ne

punea suc în pahare. Apoi se ducea în sufragerie

şi ne lăsa "să mai vorbiţi şi voi, nu vreau să

stau pe capul vostru".

A trecut clasa a noua, a trecut şi a zecea, a

început a unşpea. O iubeam pe mămăiţa ca pe

mamele mele. Îi scăpăta glasul când ajungeam

lunea dimineaţa la ea, mă lua în braţe şi mă pupa

pe amândoi obrajii. De-abia se târa în bastonul

ei, şi tot n-o lăsa pe Cristina să-mi deschidă

uşa, mi-o deschidea numai ea. Şi când îi găseam

faţa luminată de o rază invizibilă, îmi creştea

sufletul şi îmi spuneam în gând că vreau să

trăiască mult, să o cunoască şi copiii mei. Îi

mai aduceam câteodată seara sarailie de la

tip-top. Îi plăcea tare mult. Nu aceptam pentru

nimic să mănânc şi eu din ea, îmi plăcea să stau

pe scaun în faţa ei şi să mă uit cum muşcă cu

poftă din fiecare bucată.

Era ultima zi de şcoală înainte de vacanţa

intersemestrială. Era 2 februarie. Îmi strânsesem

câteva lucruri să le iau acasă. După ce am fost

la liceu, am dat pe la bloc să îmi iau rămas bun

de la mămăiţa, să-i spun că nu e decât o

săptămână până mă întorc. Am sunat. Mi-a deschis

Mariana, mama Cristinei. Am intrat, am salutat,

era acolo şi doamna Vali, o tanti foarte drăguţă

care venea în vizită de multe ori. Doamna Vali

era abătută. Uşa de la dormitor, închisă. La

sufragerie, la fel. Cristina era în bucătărie, a

apărut de după uşă plânsă. Doamna Vali a ieşit

înaintea mea şi mi-a spus: "Gata, Simona, s-a

terminat. Fii liniştită." Mi se părea că nu am

auzit bine, deşi am înţeles de prima dată despre

ce era vorba. Am strigat un Nu şi m-a bufnit

plînsul, m-am aşezat pe gresia din hol sprijinită

de peretele de la baie şi lângă mine a venit

Cristina, m-a luat în braţe şi a început să

plângă şi ea mai tare şi mai mult.

Nici nu m-au lăsat să intru s-o văd, pe canapeaua

pe care o văzusem trei ani, de pe care mă

întâmpinase în fiecare zi când veneam de la

şcoală, de pe care mă striga să-mi spună o vorbă.

Nici la înmormântare nu m-au luat, nici nu cred

că rezistam. N-am fost niciodată să-i pun o

floare la cap şi-o lumânare, pentru că au

îngropat-o într-un cimitir din Giuleşti-Sârbi,

ceva pe un deluşor, departe.

În casa ei am trăit în trei ani de zile de 10 ori

mai mult timp decât în casa mea, figura ei de

femeie bună şi blândă mi-a ieşit în cale de mult

mai multe ori decât chipurile alor mei.

Mă întreb dacă se gândeşte la mine, dacă îi e dor

de mine, cum îmi este mie de ea. O mai visez

câteodată şi îmi dau seama că poate de sus de

unde e ea mă ajută când am nevoie fără să ştiu.

Îmi e dor de mămăiţa mea şi tare mult aş fi vrut

să fie şi acum lângă mine, cum zicea ea: "Să vă

rugaţi la Dumnezeu să mă ţină sănătoasă să

terminaţi liceul aici lângă mine, şi la facultate

tot împreună să fim."

For the love of...love :)

Mi-am amintit zilele astea de librăria noastră. Ţii minte ziua aia? Am venit cu troleul 85, în care am numărat timp de 9 staţii câte persoane coboară şi urcă. La sfârşit erau doar 11 cu mine. Le-am numărat cu degete tremurânde la spate, cu ochii în ceaţă şi cu o inimă prea agitată pentru ziua aia de primăvară. Biletul meu de călătorie era primul pas făcut lângă tine, prima rază de soare care m-a mângâiat atunci a fost o frezie galbenă, puţin veştejită la vârful frunzei, cred că de nerăbdare. Şi semaforul...! Semaforul de la Eminescu, un semafor care a fost roşu atunci cât o zi întreagă. Atât aveam în faţă până la tine, câteva dungi albe desenate pe asfalt cu neîndemânare de o mână nepricepută încă. Dar şi dungile parcă tremurau. Cred că şi tu. Prima cercetare a privirii tale a fost o călătorie lungă, inimaginabil de curioasă şi nesătulă încă de întâia oară. Primul cuvânt adresat ţie, numele tău, a fost altarul pe care jertfeam copilăria de până la cei 17 ani ai mei. Prima atingere a mâinii tale (în staţia de la tineretului :) a fost cel mai adânc fior pe care un corp omenesc îl poate simţi, imagina sau visa. Primul sărut pe care ţi l-am dăruit sfios, cu ochii închişi (singura dată :)) a fost promisiunea că îţi voi fi alături de atunci înainte. Prima îmbrăţişare în care am auzit şi bătăi de inimă a fost dovada ta că vei lua parte la spectacolul a doi ani, 4 luni, 24 zile (to be continued...)

mă bucur că iubesc şi că viaţa nu m-a privat de cea mai mare minune a ei (:

Emoţie şi valuri şi muzică şi soare şi plajă

Dacă vrei să citeşti asta, PLAY întâi pe melodie :)


Imnul Liberty Parade 2009
Asculta mai multe audio Blog

Pentru că se poartă vara şi toată lumea e plecată (mai mult sau mai puţin, de-adevăratelea sau doar cu mintea) la mare, şi pentru că m-am îndrăgostit de imnul Liberty Parade, o să zic şi de ce. Ce-mi inspiră mie melodia asta de nu mă mai satur să o ascult cu ochii închişi şi cu urechile ciulite, doar-doar oi auzi şi eu valuri izbindu-mă peste picioare stând aşa cu ochii închişi.

Îmi imaginez un asfinţit portocaliu în partea stângă şi în partea dreaptă a plajei, roşu intens la mijloc, un soare care nu se grăbeşte să se scufunde în mare pe partea cealaltă a ei şi sunete de pescăruşi departe departe, cât să-mi amintească de mare şi când sînt cu ochii închişi. Un nisip zgrunţuros sub tălpi aici, moale mai încolo, fin de tot să-mi mângâie degetele mici când desenez fără talent în el uitându-mă la soarele care refuză să se scurgă încă, agonizând alături de câteva vapoare luminate puternic şi mai departe de capătul mării. Nici nu ştiu dacă sînt vapoare, dar aşa mă gândesc, că prea se văd frumos. Uite lângă mine o porţiune de nisip ud, aici a ajuns marea şi a intrat fără să ceară voie, a căşunat pe partea mea de plajă şi a vrut să mă mângâie umed pe aceleaşi degete mici care mai devreme desenau în nisip. Mă înţeapă scoici pisate de alte tălpi nerăbdătoare să simtă vibraţia mării care se agită de fiecare dată când o întâlnesc aşa dezbrăcată, încercând să mă ispitească să o iau în braţe necondiţionat. E multă lume mai încolo, aud melodia asta atât de în mine şi atât de mult aş vrea să dansez. Dacă închid ochii şi doar ascult, îmi vine să râd şi să ţip, ştiind că respir fiecare bucată de fericire care există pe porţiunea mea de nisip umed, în scoicile fărâmate de sub picioarele mele şi pe vapoarele care străpung continuitatea mării atât de hotărât şi sălbatic. Vreau să râd din suflet, să mă cutremur râzând, pentru că am un nod în gât şi un gol în stomac care îmi dă atâta adrenalină că nu am unde s-o descarc pe toată. Vreau să râd şi să plâng mult de tot, mult mult, e atât de tristă încât mă face să râd plângând şi să visez şi să vreau să mă cufund cu totul în mare, să simt că-mi aparţine toată. De unde o senzaţie atât de complicată, o să invit pescăruşii la dans, să râdem tare şi să închidem ochii să auzim muzica direct în noi. Îmi trebuie un timp fără sfârşit să mă bucur enorm de un simplu moment care vibrează pe o singură melodie, lângă un singur soare, peste toată lumea. Unde-mi sînt pescăruşii? Le zic să vină toţi la petrecerea sufletului meu, care n-a mai râs de mult euforic şi cu emoţie.

Tu ce simţi când auzi melodia asta?

A kind of leapsa

1) Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând:
...dupa toata bunatatea pe care mi-ati aratat-o...
(Arta de a nu scrie un roman, Jerome K. Jerome)

2) Fără să verificaţi, cât e ora?
21:30

3) Verificaţi:
21:37

4) Cum sunteţi îmbrăcat?
Pijama mov cu stele si spirale

5) Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Ceremonia-priveghi pentru Michael Jackson

6) Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
O femeie care vorbeste despre Michael.

7) Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Azi, am cautat de munca :))

8) Aţi visat ieri noapte?
Cred ca da.

9) Când aţi râs ultima dată?
Acum cel mult o ora.

10) Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Nici macar un tablou, doar culoare.

11) Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Oh, o casa.

12) Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Carolina (duminica)

13) Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
Cred ca nu.

14) Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Nu inteleg unde duce.

15) Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă.
Plang.

16) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?
Luiza

17) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de un băiat?
Dan

18) V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
Niciodata.

19) Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe Porţile Raiului?
Acum esti acasa.

20) Dacă aţi putea schimba ceva în lume în afară de politică, ce aţi schimba?
Nu in lume..in Romania. As da voie femeilor sa aiba mai multi barbati :))

21) Vă place să dansaţi?
Cateodata.

22) Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?
CatalinZ, maximum, Mr-BiG, journal a deux.

PS> N-a dus nicaieri ?:))

Am soare-n par

Bun. Ce ma inspira este poza de la avatarul meu din seara asta :))
Stii cum sta treaba cu soarele de vara? E fierbinte si te frige o zi intreaga, iti usuca pielea si tot ce mai ai pe sub piele, te pune la frigarui si te slabeste *chiar si la propriu*.
Dar e o smecherie la mijloc. E un fel de complot. Adica ceea ce-ti trebuie este un pic de noroc si de inspiratie ca sa iesi vara pe seara afara, pe la amiaza asa si sa descoperi ca soarele cel crunt si fioros se transforma brusc, timp de maxim 20 de minute, intr-o prajitura sclipitoare, dulce si aducatoare de surplus de serotonina. Zau. Daca nimeresti alea 20 de minute intr-un loc ferit, sa zicem intre copaci sau pe pajisti intinse (in niciun caz intre cladiri, ca alea pastreaza caldura), atunci sa fii sigur ca, desi pare putin timp pentru ca starea ta de spirit irascibila de la atata arsita sa se transforme, e foarte posibil sa razi mai mult, sa fii mai detasat sau sa simti ca esti mai vioi dupa ce te infrupti din prajiturica gustoasa de pe cer. Cel mai mult conteaza sa nu fii singur cand te pui la masa si sa te gandesti ca nu poti sa pierzi pentru nimic in lume momentul magic in care lumea e a ta si soarele te manjeste cu crema calduta pe obraji. Si daca inca nu esti convins ca merita sa incerci sa descoperi cele 20 de minute fermecate de dupa-masa, gandeste-te ca vara e scurta si, cu cat pierzi mai multe ocazii de a fi rasfatat de zeul Ra[:))], cu atat mai aproape va fi sfarsitul sezonului in care soarele e atotstapanitor.

Uite acum poza care m-a inspirat.

Fără titlu

Dacă te cunosc, ştii cu siguranţă că îmi pasă de tine şi că ţin să nu păţeşti nimic rău vreodată, că îmi doresc să ai parte doar de fericire şi să strălucească întotdeauna soarele deasupra ta. Să nu cunoşti necazuri sau supărări, să nu ştii ce înseamnă răutate înspre tine şi să ai în fiecare nouă zi un zâmbet mai larg pe buze decât în ziua precedentă. Dacă ai simţit vreodată că în sufletul meu ai un loc special şi că aş face pentru tine tot ce mi-ar sta în puteri ca să nu te simţi singur sau trist, atunci să ştii că asta nu e nici pe jumătate din ce pot să-ţi ofer ca sentiment. Să ţii minte că întotdeauna voi trimite un gând spre tine ca să mă simţi şi să simţi starea mea de spirit, pe care deseori ţi-o fur fără să vreau măcar. Dacă atunci când vei citi rândurile astea scrise pentru tine, imaginea mea îţi va apărea în ochi şi mă vei auzi citindu-ţi, să nu te îndoieşti că meriţi cel mai bun loc în inima mea, că mă gândesc ce faci şi că m-aş resemna vreodată să trăiesc fără vorba ta bună şi fără visele în care apari şi tu lângă mine. Dacă m-ai înţeles de cele mai multe ori când ţi-am spus un lucru care mă apăsa sau nu şi dacă ţii minte toate dăţile când te-am/m-ai alin(t)at, voi fi sigură că mi-am ales prietenii mai bine decât o puteam face în mod programat. Dacă ai nevoie de ajutor, strigă-mă şi o să fiu lângă tine în următoarea clipă.

Postul ăsta este doar pentru acele puţine persoane din viaţa mea la care ţin cu adevărat.

Eu zic aşa: dragoste la prima vedere.
Deşi nu-mi place ideea asta, ţin cu ea dacă apare. Nu-mi place pentru că a love are nevoie de tiiiiiiimp ca să fie love, şi nu dacă văd acuma o persoană şi-mi place sub aspect fizic înseamnă că e jumatea mea. Nici că poţi să simţi "ceva" care te face să crezi că ţi-ai găsit prinţul nu cred. Dragostea la prima vedere e ceva fictiv, e de filme numai. Că doar minţile idealiste pot gândi că există aşa ceva. The love at first sight este, după gândirea mea modestă, cel mai superficial mod de a te îndrăgosti, care nu presupune timp şi nici efort. E un fel de himeră care apare în lipsa poftei de a tot evalua pe o perioadă de timp calităţi şi defecte ale unor "posibili/potenţiali". E ca şi cum mi-ar fi foame, şi, ca să nu mai aştept până se face musacaua, îmi prăjesc doi cartofi. Numai aşa, că nu am chef să aştept după musaca. Păi dacă mă hotărăsc să iubesc, de ce să mă duc cu capul înainte, să-mi provoc iluzii şi proaste impresii cum că aş putea să mă îndrăgostesc pe stradă de oricine şi că şi persoana aia trăieşte aceleaşi lucruri ca şi mine?

Mda, poate sînt adepta relaţiilor clădite pe piloni stabili cu efort şi implicare, dar asta nu mă împiedică să declar că filmuleţul ăsta e cea mai frumoasă reprezentare a poveştii de dragoste (fără happy-end totuşi).

Răbdare! şi SFAT: NU face altceva în timp ce te uiţi, nu vei vedea lucrurile care contează.
(thanks Pietri)

Reclama

De fiecare data cand citesc post nou aici, imi vine sa comentez fara rost, sa scriu mult si la fel, adica mereu aceleasi lucruri. Am o admiratie presupus de-o mie de ori mai mare pentru baietii care au bloguri decat pentru fete. Pentru baietii care abereaza in asa hal de frumos de-ti vine sa urli de fericire cand citesti si sa faci orice ca sa te poti debarasa de un gand apasator care iti invadeaza mintea citind. Un gand care nici macar nu exista in mod concret, nici nu stii ce forma are, stii doar ca e acolo si ca ar vrea sa fie spus in orice fel, dar nu esti capabil sa-l definesti sau sa-l descrii. E ca si cand simti ca vrei sa vorbesti de toate si nu-ti iese nimic. Asa si cu mine si cu blogurile baietilor care scriu frumos. (imi place parfumul tau :))

Cătălin mi-a spus că nu-i mai place cum scriu. Mi-a spus că nu mai sînt concretă şi eu am concluzionat că am început să aberez. Nu ştiu să mai scriu despre lucruri reale şi despre păţanii, ci despre un fel de dorinţe mascate de cuvinte pompos şi nereuşit alăturate. Dacă mintea mea o ia pe arătură câteodată, înseamnă că ori sînt supărată, ori a venit iar sesiunea :))

Can't touch this!
Te rog să mă laşi să-ţi mărturisesc cum e viaţa mea. Gândeşte-te că pământul e plin de nori. Şi că pe fiecare nor se aşează în fiecare secundă un om. Fiecare om de pe fiecare nor ţine în mână câte o floare. Iar fiecare floare din mâna fiecărui om de pe fiecare nor este diferită. Toate florile pe care le vezi acum sînt pentru mine. Şi mai colorate şi mai şterse şi mai mari şi mai mici şi mai neînflorite şi mai trecute. Iar eu le primesc pe toate cu acelaşi suflet şi mă gândesc la fiecare ca la persoana care mi-o dă. Ca legendă, o să zic că: pământul plin de nori reprezintă cercul meu de cunoştinţe, oamenii sînt cunoştinţele, iar florile sînt sentimentele pe care le împărtăşesc cu fiecare om din viaţa mea, mereu diferite.
Aş putea să-mi deschid florărie, dar florile mele nu suportă să fie tratate diferit şi să le pun preţuri inegale.

2.(doi)
Te rog să mă laşi să-ţi mărturisesc cum mă simt. Gândeşte-te că mâine poţi să fii altcineva. Că poţi să vezi ce vede altcineva şi să gândeşti altfel decât o faci de obicei. Ai vrea să spui toate lucrurile pe care nu le-ai pronunţat toată viaţa şi să simţi prezenţa persoanelor pe care ţi le-ai fi dorit aproape, dar pe care nu le-ai avut niciodată. Ai vrea să fii în stare să faci multe lucruri despre care mereu ai crezut că nu ţi se potrivesc. Şi să ai răbdare să te schimbi. Legendă: eu sînt tu.

Breathe for me, please.
Te rog să mă laşi să-ţi mărturisesc cum iubesc. Gândeşte-te că îl ai în faţă pe dumnezeu. Dumnezeu ar vrea să te poată vedea exact aşa cum eşti tu, fără feţe de schimb şi fără duble sau triple personalităţi. Tu nu îi dai ocazia lui dumnezeu să îşi dorească să te trimită mai aproape de raiul care ţi se cuvine. Pentru că îţi place să fii rece şi cald şi bun şi rău şi frumos şi urât şi sincer şi mincinos. Eu sînt tot în faţa lui dumnezeu, dar nu te văd. Dumnezeu mă vede şi pe mine cum te vede pe tine. Cu tot cu defecte. Ce nu ştii tu e că dumnezeu crede că ni se potriveşte acelaşi rai chiar dacă nu ne poate aduce acolo. Mie-mi plac defectele, chiar dacă lui dumnezeu nu-i plac. Dar lui îi place de mine, deci îi plac şi defectele pe care eu le iubesc. Legendă: tu eşti tu şi eu sînt eu. Dumnezeu e felul în care iubesc.

Te rog să mă laşi să-mi trag sufletul. Pentru că plouă, pentru că mi-e dor, pentru că trebuie şi pentru că eşti cel mai bun confident.

Fugi si lasa-ma sa alerg si eu dupa tine

Hai sa ne combinam aiurea. Hai sa fugim departe sa nu ne stie nimeni, sa vina toti dupa noi si sa ne strige din toate puterile ca sintem nebuni. Sa ne intoarcem si sa le zambim prost, sa ne luam in brate si sa le aruncam in fata bucati de haine rupte de pe noi. Hai sa nu spui nimic, ca vreau sa ascult tacere si tu faci zgomot chiar si prin respiratie. Taci si lasa-ma sa rad de tine, de mine si iar de tine. Adu-mi soare si ploaie si fa-ma sa alerg fara sa obosesc. Ia-ma departe imbracata sumar si da-mi sa beau din mare. Uita-ma intre nori, nu-mi cere sa rad si canta-mi ceva de dragoste, sa pot sa plutesc cu ochii inchisi. Alearga-ma tu si lasa lumea in urma sa se faca mica si sa n-o aud decat cand plange si ma cheama inapoi. Potoleste-ma tragandu-ma de maini si nu ma mai lasa sa colorez singura franturi din viata mea. Da-mi tu creioane cerate. Sa fie cu varful rupt sa colorez transparent si sa se vada frumos. Iubeste-ma cu lumea la un loc cum ma iubeai ieri.

Cum ar fi dacă...

...m-ai avea preţ de 5 minute şi nu mai mult în faţa ta, ţi-aş zâmbi şi te-aş striga pe nume? Ce lucru curios ar fi ăla ca eu să-ţi acopăr ochii cu mâinile şi să mă recunoşti doar după voce sau după parfum. Câtă fericire crezi că mi-ai aduce cu un cuvânt şi-un strâns în braţe după care tânjesc? Să mă urmăreşti alea 5 minute şi să mă critici apoi în gândul tău încă 10 şi atât. Şi să recunoşti că te-ai îndrăgostit brusc de mine, deşi eu ştiu că nu e aşa. Ia-mi îngheţată cu caramel de la mc şi povesteşte-mi frumos, cum ştii tu să o faci. Şi nu te uita că s-ar putea să pic îngheţata pe pantaloni. Distrează-mă doar cu zâmbete şi tăcere. Şi nu te uita insistent că mă înroşesc repede. Acum spune-mi şi tu pe nume şi lasă-mă să plec acasă. Te-am iubit 5 minute...

Mini-Biblia Relaţiilor Publice (...by Andrei)

Dacă vă întrebaţi cum au luat naştere Relaţiile Publice, ce ingrediente au fost necesare pentru ca domeniul să fie atât de complex azi şi cine au fost cei ce au contribuit la dezvoltarea lor, atunci aici şi acum veţi afla toate aceste lucruri, iar curiozităţile voastre vor fi satisfăcute pe deplin după ce veţi citi acest post.

Prin urmare, trebuie specificat faptul că cea mai mare contribuţie la "Noua istorie a relaţiilor publice" îi aparţine religio-istoriografului (ăsta e cuvânt inventat de mine) Andrei-Alexandru Dragotă, colegul nostru de la grupa 4, căruia îi mulţumim pe această cale pentru bună-voinţa de a ne permite să-i publicăm minunata lucrare (asta urmează să constataţi).

Pentru Andrei, Relaţiile Publice sunt asemenea pildelor biblice, înţesate cu învăţături şi cu personaje sfinte. Ceea ce urmează este un amestec fin de cunoaştere a teoriei relaţiilor publice, umor şi (ce mă frapează pe mine şi mă face să-l admir pe Andrei) isteţime.



Pentru că tema în discuţie reprezintă într-o oarecare măsură atât apariţia, cât mai ales evoluţia relaţiilor publice sunt convins că mulţi dintre colegii mei vor face o paralelă aproape evidentă între relaţii publice şi teoria evoluţionistă emisa de Charles Darwin (care, adusă în discuţii şi în alte domenii, are relevanţă, cel puţin ca o adaptare, în cazul oricărui lucru făcut de om şi, în consecinţă, şi asupra relaţiilor publice).
Deşi un adept al teoriei evoluţioniste (cât şi a celei memetice emise Richard Dawkins, conform căreia societatea umană are o evoluţie, aproximativ asemănătoare cu lumea naturală) nu pot să nu mă folosesc de această ocazie pentru a încerca o adaptare a teoriei creaţioniste a PR-ului. Textul este scris în stilul biblic, aşa că vocabularul ar putea să pară un pic ciudat, irelevant pentru un subiect de relaţii publice.


GenePeReza.
Capitolul 1.

1. La început a fost Omul.
2. Iară multe erau pe lume ce nu le putea înţelege şi împărtăşi celorlalţi, aşa că omul a făcut limbajul şi a văzut că e bine.
3. Şi a văzut omul că e bun limbajul şi a făcut simbolul. Şi simbolul a luat diferite forme şi înţelesuri, precum păsări sunt pe cer şi peşti în apă.
4. Şi a văzut Omul că e bine şi s-a bucurat.
5. Iar din cuvânt a izvorât adevărul, precum şi minciuna, iar orice vorbă spusă putea fi doar una din cele două.
6. Şi văzând acestea, Omul a făcut onestitatea, precum şi înşelăciunea, pentru a servi fiecăreia din cele două.
7. Şi din cuvânt a făcut opinia, credinţa, stereotipul şi perspectiva umană.
8. Şi văzând toate cele, Omul a spus că e bine şi s-a bucurat.


Capitolul 2.

1. Şi a văzut Omul că din acestea s-au născut grupurile sociale, legăturile între oameni, dorinţa şi nevoia.
2. Atunci, Omul a spus: „Să fie public! Pentru că publicul poate avea toate acestea!” Şi public a fost.
3. Şi văzând că publicul are tot ce trebuie a spus că e bine şi s-a bucurat.
4. Dar publicul, neavând un lider, făceau după voia proprie, precum o turmă de oi fără păstor.
5. Şi atunci Omul a făcut liderul de opinie, după chipul şi asemănarea lui.
6. Iar liderul de opinie avea puterea de a conduce publicul prin puterea cuvântului.
7. Şi a văzut Omul că e bine şi a lăsat lucrurile să meargă de la sine.


Capitolul 3.

1. Şi a ajuns publicul pe tărâmul făgăduinţei, peste mare, unde au făcut oraşe şi sate prin foc şi sabie, ci nu prin cuvânt aşa cum spusese Omul.
2. Iară văzând acestea, totul a părut omului în van, în lipsa comunicării.
3. Şi s-au născut mulţi fii şi multe fiice poporului american, iar multe generaţii au fost.
4. Iar Conştiinţa Omului a lucrat asupra celor din tărâmul făgăduinţei.
5. Şi au apărut lideri de opinie, asemeni celor din vechime.
6. Şi s-au ridicat împotriva stăpânului de peste mare, nu prin forţă, ci prin cuvânt.
7. Şi prin înţeleptul Samuel Adams au reuşit să îi ademenească pe duşmani şi să îi aducă împreună pe cei de seama lor.
8. Şi au urmat lupte grozave şi victorii de soi. Şi poporul american a fost liber, prin cuvânt şi prin înţelepciune.
9. Iar Samuel Adams a pus bazele, printre altele, a ceea ce vor deveni ulterior infrastructurile comunicaţionale ale poporului său.
10. Şi i-au urmat mulţi de fel, în multe generaţii precum consilierul de presă Amos Kendall şi circarul P.T. Barnum


Drepţii PR-ului

Capitol 1.

1. Şi multe victorii prin cuvânt au avut loc, iar oamenii au început să creadă în acesta.
2. Iar, văzând acestea, liderii au prins mai mult grai si mai mult curaj.
3. Dar mintea le-a fost întunecată de porniri nesăbuite.
4. Iar minciuna şi înşelăciunea a revenit asupra cuvântului, care nu poate lua decât această cale sau cea a adevărului şi al onestităţii.
5. Şi în vremea în care penny press-ul străbătea lungul şi latul locului, s-a născut, din însuşi fiilor lui George Washington un drept pe nume Ivy Lee.
6. Şi mult a crescut Ivy Lee şi s-a făcut înţelept, chiar şi la Universitatea din Princeton.
7. Şi a transmis semenilor săi cu multă iscusinţă informaţii preţioase prin vorba scrisă.
8. Iar în timp ce îşi lucra relaţiile cu publicul, Conştiinţa Omului l-a împins să îndrepte greşelile şi înşelăciunea ce au fost făcute semenilor.
9. Atunci a rostit Conştiinţa înaintea lui Ivy Lee toate cuvintele acestea şi a zis:
10. Să nu înşeli aproapele tău cu informaţii false, conform primului model de comunicare.
11. Să nu ascunzi infomaţii publicului.
12. Să nu ai altă metodă decât transparenţa totală în faţa publicului.
13. Şi astfel a făcut Ivy Lee, în 1906 după anul Omului, Declaraţia de Principiu (Declaration of Principles)
14. Şi şi-a urmat întreaga viaţa după aceste legi, în cinstea aproapelui şi a Conştiinţei.
15. Şi a rezolvat crize de nerezolvat şi a îmbunătăţit imaginea multora, printre care şi a fiilor lui Rockefeller.
16. Şi aşa s-a născut cel de-al doilea model.


Capitol 2.

1. În vremea de după marele război, cutreiera pământul făgăduinţei un bărbat pe nume Edward Bernays, fiul unui agronomist austriac.
2. Iar, asemeni tatălui, şi acesta cunoştea lucrurile pământului, dar şi pe cele ale publicului.
3. Şi îşi destăinuia înţelepciunea pe oriunde se ducea, învăţându-i întâi pe semeni să nu se ruşineze de părţile ruşinoase şi de bolile acestora.
4. Şi a fost peste ape, într-un loc îndepărtat pentru a se sfătui cu al său unchi, înţeleptul Freud.
5. Şi s-a întors cu o mai mare înţelepciune decât cea cu care plecase.
6. Şi cum cutreiera el pământul, a zărit un om necăjit, cu o plasă de păr în mână şi l-a întrebat:
7. De ce ţii tu capul jos, bărbat cinstit şi drept? Iară el i-a răspuns:
8. Tocmeala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, iar femeile şi-au aruncat podoabele din cap şi, o dată cu ele, şi plasele mele de păr.
9. Iar Edward Bernays, în înţelepciunea sa, l-a vindecat pe om de boala falimentului printr-o pilda adresata bătrânilor statului:
10. Fie ca cel ce lucreaza în industria alimentară să poarte plase de păr spre prea slăvirea consumatorului.
11. Iar femeilor le-a zis: lăsaţi părul să cadă liber de pe capul vostru, căci aşa e frumos şi plăcut ochiului semenilor voştri, cât şi celor de lângă voi.


Capitol 3.

1. Şi mergând în lung şi-n lat, văzu Edward Bernays că viaţa şi-a schimbat cursul.
2. Consumatorul sacrifica timpul menit lucrurilor simple ale vieţii.
3. Nici măcar sfânta masă a dimineţii, micul dejun, nu îşi mai avea loc în viaţa publicului.
4. Şi vedea multă amărăciune în oamenii ce se ocupau de crescutul animalelor ce dau carne.
5. Iar porcarii, căci aşa se numeau în acele vremuri, recunoscându-l, cad la picioarele sale spunând:
6. Ajuta-ne să ne crestem market share-ul căci negre se anunţă timpurile în care oamenii nu vor avea timp nici să mai mănânce o bucată de şuncă.
7. Iar Bernays, adunând pe cei ce răspundeau de sănătatea publicului, spune o pildă:
8. Era o dată un om preocupat de avuţia pe acest pământ.
9. În fiecare dimineaţă pleca să muncească înainte să apuce o îmbucătură de mâncare.
10. În fiecare seara ajungea seara târziu şi se îndopa cu bucate alese, din banii pe care ii facea peste zi.
11. Iar cu timpul, au inceput să-l lase picioarele, chiar dacă buzunarele îi erau pline de dolari.
12. Iar pe patul de spital, văzând că toată averea sa nu îi poate cumpăra sănătatea, a înţeles că toate acele dimineţi în care nu mânca erau zile pierdute.
13. Duceţi-vă şi o să vedeţi importanţa micului dejun.
14. Iar medicii i-au dat dreptate: un mic dejun bogat te înzdrăveneşte pentru toată ziua.
15. Iar publicul a inceput să consume ouă şi şuncă dimineaţa, precum vedem şi astăzi.
16. Iar market share-ul s-a ridicat precum turnul Babilonului, însă fără să cadă vreodată.


Capitol 4.

1. Şi multe au fost minunile săvărşite de Edward Bernays.
2. Şi mulţi clienţi a făcut fericit. Şi a continuat să facă, în număr de 450 până la moartea sa.
3. Iară şi în cele din urmă zile ale sale şi-a împărtăşit înţelepciunea cu cei dornici să o asculte... pentru suma modică de 1000$ pe oră.

O viaţă câştigată

CĂTĂLINA MATEI este BINE!!
Pe 28 aprilie a suferit intervenţia chirurgicală în urma căreia se simte perfect şi se reface foarte repede.
Mă bucur din suflet pentru o viaţă care a renăscut cu ajutorul atâtor oameni cu suflet mare. Cu o săptămână înainte de Paşte am văzut-o pe Cătălina la facultate şi m-am rugat să-i fie bine. Dumnezeu şi mulţi oameni care merită recunoştinţă i-au fost alături şi azi se poate bucura din nou de viaţă.
Mai multe detalii despre Cătălina şi despre intervenţia chirurgicală puteţi afla de pe blogul lui Dan Santimbreanu .

Pozele pe care le-am ataşat sunt de pe blogul aceluiaşi Dan Santimbreanu.

Love Can Begin Here

Şi-acum ne iubim tot ca-n prima zi :D


Iar apropo de stickere, eu am ajuns să le iubesc. Când am rămas fără nici unul după prima rundă de lipit mi-era teamă că n-o să mai fac rost şi îmi părea rău că n-am oprit nici unul ca amintire. Dar Mr. BiG s-a întâlnit din nou cu mine şi mi-a dat a doua rundă de stickere. Deşi e trecut cu mult peste Anul Nou, voi face totuşi o urare campaniei LCBH: îi doresc să ajungă să fie cunoscută la scară europeană. Pentru că a apărut pentru NOI. Let there be LOVE! :)

Paşte fericit!

Să aveţi un Paşte ca-n poveşti, plin de bucurii, sănătate, voie bună şi să petreceţi nebuneşte cu cei dragi :)
Aa, şi să vă aducă iepuraşul ce vă doriţi mai mult şi mai mult..

Aţi văzut vreodată cât de sus e cerul?

Când te întrebi dacă dumnezeu te vede de sus din cerurile lui, tinzi să crezi că răspunsul este Da, pentru că toată lumea spune că e aşa. Dar ia să te uiţi o dată spre cer şi să vezi cât de sus e. Dumnezeu nu poate să te vadă de la aşa distanţă...

Am observat azi că, de fapt, cerul e mai sus sau mai jos de noi, în funcţie de nu ştiu ce. Dar aşa e. Azi a fost atât de sus încât dacă-ţi ridicai privirea te dădeai pe spate şi tot nu-l ajungeai. Era un cer imens, împărţit în două: într-o parte se plimbau relaxaţi nişte norişori albi albi şi frumoşi frumoşi, cumulus cred că îi cheamă şi în partea opusă se răzvrăteau nori de ploaie. M-am uitat şi la unii şi la alţii. Nici unii nu mi-au plăcut în mod special, în modul ăla în care ai vrea să zbori pe unul. Când eram mică (mică adică aveam cred vreo 5-6 ani) am visat că de sus, de la cer, a coborât un nor mare alb pufos, am sărit pe el şi m-a dus sus acolo, de unde venea el.

Mie cerul îmi aduce aminte de visul ăsta. Scrisesem mai demult pe yahoo360 că, dacă ar fi să pot să-mi aleg ceva în care să mă transform, aş alege să fiu înger. Să zbor toată ziua fără să mă vadă cineva şi să-mi aleg persoanele pe care să le ating fără să mă simtă. Să mă joc cu gândurile oamenilor şi să mă cheme de fiecare dată când au nevoie de ajutor. Să nu ating niciodată pământul cu picioarele şi să vorbesc zilnic cu dumnezeu. Să mă îmbrac mereu în cămăşi lungi albe care să nu pună în valoare nimic din mine, dar care să miroasă a liliac şi a lăcrămioare. Şi să am aripi mari, albe în care să-i învălui în fiecare noapte pe cei pe care-i iubesc cel mai mult de pe pământ.

M-aş duce să ating cerul care e prea mare şi prea sus pentru mine şi aş striga lumii întregi că sînt fericită şi că norii se văd mai albi de acolo.

Asta am ascultat tot timpul cât am scris ce-am scris.

Aleator aleator

Te invit la un nescafe. Mi-e poftă de mor. Ai acolo meniul, alege-ţi pe care vrei. Fac eu cinste. Eu o să-mi iau un nescafe espresso. Aşa. Stai jos. Chelner, adu-ne 2 nescafe espresso. Pentru mine şi pentru această persoană dragă mie. Să pui mult zahăr, mult mult. Mie să nu-mi pui lapte. Chiar dacă o să mă ia ameţeala mai încolo. Să mai pui şi-o picătură de dorinţă. Nu pentru ea, pentru mine. Aşa. Să pui acolo mult.


Ia invită-mă şi tu acuma. Nu refuz. Ştii că-mi place. De data asta să-mi ceri cappuccino. Şi tot cu zahăr. Să stau jos că nu mai pot. Hai să-ţi mai povestesc câte ceva. Am fost în rai. Da da, în rai, ce te uiţi aşa? Eee, nu e chiar cum te gândeşti tu că e, e cam aglomeraţie, da merge. E trafic, nu glumă. Mă mir, că eu am fost joi seară. Trebuia să fie mai liber. Când m-am întors am luat-o pe jos, am zis că face mai bine la picioare, la tălpi, că mă cam dureau. Am tras un pui de somn acasă şi am plecat spre universitate, unde am găsit staţia asta transformată într-un locuşor care-ţi face cu ochiul când vezi ceaşca aia de cafea. Numai că e murdară canapeaua aia roşie. Nu prea-ţi vine să te aşezi. Nu cred că au profit prea mare. Lumea se înghesuie totuşi să prindă un loc în "cafenea".

Aaa, şi m-am dat şi-n leagăn, în leagănul meu preferat. Uite..


M-aş da în leagăn şi ziua şi noaptea, zău de nu. Nu-mi place să mă dau pe spate, mă ia ameţeala. Dar îmi place să mă dau tareeee, până mi se face un gol în stomac. După aia mă las aşa în voia leagănului, să facă el ce vrea cu mine. Şi când se plictiseşte nu-mi spune, dar eu simt. E subtil rău. Şi mă dau jos. Şi vin şi-a doua zi, că-mi place tare mult.


Sînt într-o stare drăguţă foc. Toată ziua visez numai iubire, iubire, iubire. Ca melodia aia de la din dragoste. love, love, love.
E de la astea...


Şi sînt predispusă la vorbărie. Mai mult ca niciodată. Chiar dacă lucrul ăsta mă oboseşte acum, am poftă să vorbeeesc, să vorbeeesc, să vorbe(...)

Te drămuiesc în zgom...

"Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere"
Să-ţi ţip în urechi, să-ţi zbier două cuvinte şi să te las să pleci. Să nu te prind de mână şi să nu-mi pese. Să-ţi întorc spatele şi să nu te-aştept înapoi. Să te simt tremurând, să mă urmăreşti cu coada ochiului şi să nu ştii ce să spui. Să te duci şi să nu te mai întorci. M-am dus azi în gară şi-am urmărit oameni grăbiţi. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să cred. Încercam să-mi revin. N-am reuşit. Dar am reuşit mai târziu. Cu ajutorul oamenilor din gară. M-am liniştit. Trebuia. Simt răcoare în vene şi nu mi-e rău. Am mâinile calde şi fruntea uscată. Am inima "bucăţi, bucăţele" (by MaximumJohn) şi-o s-o refac ca pe un puzzle. Trebuie. Să nu aştepţi, să nu-ţi fie dor, să nu uiţi şi să trăieşti la fel. "Şi metrourile au plecat aproape în acelaşi timp şi niciunul n-a ştiut care a plecat primul." O să găsesc şi sursa..promit.
Acuma lasă-mă să dorm.

Iubirile mele, pasiunea mea, hobby-ul meu, aer pentru o viaţă fericită (a mea)

Sînt 43. Dacă nu mă crezi, numără-i.
Îngeraşii sînt cele mai frumoase suveniruri/obiecte de artă/decoraţiuni pe care le am. Îi strâng cam din 2005 şi toţi ai mei ştiu cât îmi plac ca să nu mai fie nevoie să le zic ce mi-ar plăcea să primesc la vreo zi mai mare, din aia în care se fac cadouri. Pe cei mai mulţi dintre ei i-am primit de 1 şi 8 martie, primul mi-a fost făcut cadou de către sora mea, iar cel mai frumos pe care îl am este argintiu, seamănă mai mult cu o fetiţă decât cu un băiat şi l-am primit de Crăciun de la o fostă colegă din liceu.



Şi acum, partea dedicată soră-mii. În august face 18 ani şi (chiar dacă un pic din timp) a primit primul ei cadou. Iată-l:



Acuma na..am fost întrebată dacă nu mă oftic. Nu, nu-mi pare rău. Pentru că spark-ul meu e cea mai super maşină. Dacă ar exista diplome pentru Cea mai iubită maşină, i-aş oferi nu una, sute.
Îi doresc surorii mele s-o stăpânească sănătoasă şi s-o conducă cu plăcere (aa, şi să nu facă exces de punctele de penalizare - nici n-are cum, doar mă are model :-")!

Poveste în imagini

Am văzut azi un filmuleţ genial. Cu oameni care fac lucruri speciale. Pun aici linkul să vă uitaţi şi voi şi să vă daţi seama că un zâmbet poate aduce multă fericire şi celor din jurul vostru, nu numai vouă.

http://www.youtube.com/watch?v=Cbk980jV7Ao


Iar acum, partea a doua.
Avem aşa: o bucată de soare, o lingură de aer proaspăt, două pachete cu pomi înmuguriţi, se amestecă bine până ce totul capătă o nuanţă primăvăratică.

Scuzaţi calitatea pozelor, deoarece nici "utilajul" nu e performant, nici fotograful învăţat.

Se iau 4 bucăţi de aur de cea mai bună calitate, amalgamat cu praf de soare




Se pun deoparte până ce ochii îţi fug după o mână de viitoare floricele colorate:




Apoi se lasă la rece totul până va arăta cam aşa:





Se adaugă un mănunchi de "gheţişoară"





...Şi un vârf (doar un vârf) de lingură de iarbă




După ce scoatem de la frigider, se amestecă totul bine într-un vas de piatră




La sfârşit, veţi avea parte de o "comoară" (gen vrejul de fasole)...





...Care-o să vrea să atingă cerul




The End. Fereastră cu obloane trase.

Iubirea poate face orice

E ca într-un vis.
Amândoi stau faţă în faţă, se privesc cu iubire, dar nu spune nici unul nimic.
Afară ninge. Zăpada albă, rece şi moale îi îneacă în străluciri argintii.
Şi ei tot se privesc...
Pe părul ei castaniu s-a adunat o aură de nea, şi el o priveşte şi mai frumos, cu şi mai multă iubire.
Cerul slobozeşte neîncetat mii de fluturi albi, care zboară până jos, atingând pământul deja acoperit. Şi fluturii rămân acolo...
Şi cei doi, la fel.
Deodată, el se urneşte pentru o secundă. Părea că vrea să se apropie de ea. Dar nu, a rămas tot acolo!
Li se făcuse frig, tremurau amândoi. Şi tot se priveau. Zăpada strălucitoare îi făcea mai frumoşi, şi mai frumoşi decât oricum erau.
Plin de deznădăjduinţă, el se întoarce şi pleacă, după ce o priveşte pentru ultima oară în ochi.
Ea rămâne acolo, văzându-l cum se duce, urmărindu-l neîncetat. El se depărtează încet, iar zăpada îi foşneşte sub picioare nostalgic, ca într-o poveste cu despărţiri.
Pe faţa ei încep să şiroiască lacrimile, îngheţate de frig şi de durere.
Împinsă parcă de o mână invizibilă şi de inima ce-i striga continuu, aleargă după el, îl apucă de o mână, îl întoarce spre ea şi vede cum şi pe obrajii lui lacrimile îngheţaseră de aceeaşi suferinţă.
Se unesc într-o îmbrăţişare atât de caldă şi plină de iubire, încât toată zăpada se topeşte şi natura se îmbracă în veşminte de primăvară.
Stăteau sub un copac în care, în locul zăpezii, apăruseră mii de floricele rozalii.
Cei doi se privesc în ochi, îşi zâmbesc pentru prima oară şi se sărută lung, iar sărutarea lor aduce cântec şi veselie în Rai, unde îngerii fuseseră martori la toate şi se temeau că cei doi se vor despărţi pe vecie.
Dumnezeu i-a chemat la El pe amândoi şi le-a dat câte o cunună cu flori rozalii şi fluturi de gheaţă.
El şi ea se ţin de mână în faţa lui Dumnezeu mulţumindu-I, şi în adierea vântului primăvăratic cu miros de caişi, îşi şoptesc: Te iubesc!

Iat-o.
Aa..da.. 20 ianuarie 2006
Na, mă trăznise dragostea probabil :))

Lanţul slăbiciunilor sau ...Câte lucruri banale iubesc

Am reuşit să mă trezesc în dimineaţa asta mai devreme decât trebuia. Mai precis, la 7 fără un sfert. O fi fost de vină în mare parte sormea, care pleacă la şcoală la ora asta şi, inevitabil, face destul zgomot încât să mă trezesc, dar de obicei după ce pleacă ea, adorm iar.
Azi m-am trezit oricum. Şi sînt fericită. Sînt fericită pentru că mi-am adus aminte de dimineţile de vară, când mă trezeam auzind păsări în pomii de afară. Aşa e şi azi. De când sînt mică am un sentiment aparte pentru dimineţile în care deschid ochii şi afară bate soarele, iar păsările cântă a vară. E superbă o dimineaţă aşa, încă şi mai superbă când se întâmplă în bucureşti.
Nu ştiu să exprim altfel ce simt acum, ce pot să fac e să-mi aduc aminte de cele mai frumoase dimineţi din viaţa mea, de cele mai frumoase primăveri-spre-veri şi de cele mai frumoase sentimente pe care ele mi le-au dat şi mi le dau. Am simţit azi, cum nu mai simţisem de aproape 9 luni, că inima mea bate să-mi sară din piept pentru motivul trezirii mele. Nu ştiu dacă şi alţii se lasă impresionaţi aşa uşor de anumite lucruri "banale" (că probabil aşa le vedeţi mulţi dintre voi), dar mie îmi place la nebunie să trăiesc iubind banalităţi care îmi fac bine.
Până una alta, în faţa blocului a înflorit zilele astea primul copac.


Şi ca să cobor cu picioarele înapoi pe pământ, mi-am amintit fără să vreau că am supărat pe cineva. Şi nu ştiu dacă-i pasă sau nu, dar mă simt prost. Nu urmăresc să mă revanşez, dar sper ca multele păreri de rău să fie luate în serios. Ce vrei, sînt as în glume proaste câteodată...

Cado (accent pe o)

Am găsit zilele trecute acest caiet, lângă albumul cu poze de la sfârşitul clasei a 12-a.
Colegii mei de liceu mi l-au făcut cadou la majorat.

Despre ce e vorba...
Pe la 12 ani m-am apucat să scriu poezii. Măscăream şi eu ce puteam. Nu aveam muze sau surse de inspiraţie. Scriam doar ce-mi venea în minte, îmi alegeam un subiect (uneori o luam şi pe arătură) şi căutam rime. Ca o paranteză, dintotdeauna mi-au plăcut poeziile care au rimă.

Iată prima mea poezie:

Început de primăvară

Prin ramurile arborilor 'nalţi
S-a strecurat o adiere de dimineaţă, marţi.
Atunci am înţeles că primăvara vine
La munte, deal, la mare şi-n curte la mine.

Cu stolurile păsărilor
Reîntoarse'n ţară
Au dat mugurii viilor,
Copiii ies pe-afară.

Natura reînvie
Şi florile-nfloresc,
Ce bine-mi pare mie
Când ele prevestesc
Începutul primăverii.
(26 martie 2002)

Hahaha, când o recitesc acum îmi dau seama că trebuie să fi citit mult alecsandri ca să mă apuc să scriu aşa ceva :))

Scriam astfel de chestii trase de păr acum (capodopere atunci:P) de obicei în anotimpurile calde, obligatoriu când era soare afară. Am strâns cam 45 de poezii.

Ia citiţi-o pe ultima, pe care am compus-o în 2006.

Poezie de Crăciun

Special pentru Crăciun
Aş fi vrut ca să compun
O poezie frumoasă
Despre iarna cea geroasă.
Să spun despre fulgi de nea
Ce se-ndeamnă către seară
Un covor de catifea
Până-n zare să-l aştearnă.
Să scriu de copiii veseli
Ce-au plecat cu sănii multe,
Floricelele mărunte
Umplu cerul, vrei - nu vrei.
Fumul iese cârlioanţe
De pe hornuri şi din case,
Doar zăpada mai foşneşte
Şi nicicând nu se-odihneşte.
Seara vine, geru-i moale,
Norii iar încep să toarne
Lungi troiene de zăpadă
Se aştern în mare grabă.
În case e bucurie
Căci Crăciunul mâine vine,
Cozonacii înfloresc,
În cuptoru-ncins tot cresc.
De la geam se văd lumini
Şi-ale bradului cetini,
În vârf steaua străluceşte
Bucuria noastră creşte.
În curând pe uliţă
Au pornit colindătorii
Urând din casă în casă
Noroc şi belşug pe masă.
Fulgii deşi pică mai vesel,
Cârdurile de copii
Zgomotoşi, voioşi, zglobii
Sună lung din clopoţel.
Noaptea pune stăpânire
Peste sat, peste omăt,
Casele dorm îmbrăcate
Într-o tainică lucire.
Prin troiene nesfârşite,
Singur treaz în noaptea sfântă
Cărând sacul lui cel plin,
Şi cu barba sa căruntă,
Noi cu toţii îl iubim,
Vine, vine Moş Crăciun!
(15 decembrie 2006)

Bineînţeles că, odată cu vârsta, am trecut şi prin perioada poeziilor de dragoste :))

Data viitoare voi posta singura povestioară (pe care am scris-o când aveam 15 ani). (despre un el şi o ea)

An angel sitting behind me

Câteva lucruri frumoase:

Menthol - Don't let me fall



Menthol feat. 3Shift - Don't Let Me Fall (Radio Edit)
Asculta mai multe audio Muzica »



Garou - Belle (Notre-Dame de Paris)



Notre Dame De Paris -Belle
Asculta mai multe audio Muzica »

Une experience

Sînt cam tristă.
Mi-ar fi plăcut mai mult să intru în organizaţia virtuală. Se pare că e mai puţin interactiv decât în reală, în sensul că nu prea ai voie să te întâlneşti cu membrii echipei, dar la fel se pare că e şi mai interesant şi mai de folos.
Nu zic, că slavă domnului, şi în reală am început bine, deşi încă nu ştim rezultatele muncii noastre de început, dar, ca de obicei, îmi dau seama după ce nu mai pot să fac nimic că mi-ar fi plăcut mai mult un alt lucru decât cel de care am făcut rost.

Ia să vă zic câte ceva despre echipa mea.
Adică nu, mai întâi să vă povestesc despre ce e vorba.

Avem aşa: o organizaţie reală(care funcţionează exact aşa) şi una virtuală, împărţită la rândul ei în două: organizaţia virtuală 100% şi organizaţia semi-virtuală, care presupune că membrii echipei au voie şi la câteva întâlniri face-to-face. În virtuală 100% nu au voie să comunice decât pe internet (virtual).

Organizaţia reală are ca sarcini de lucru mai multe, pe care o să le aflăm cu timpul, prima e de-abia terminată. Anume: o firmă reală, Partener, ne cere câte 3 modele de plicuri/echipă, plicuri de care ei au nevoie să le folosească împreună cu produse promoţionale şi pliante pentru clienţii lor.
Am muncit atât cât am putut ca să realizăm 3 modele de plicuri ingenioase şi originale. Echipa câştigătoare va primi ca premiu suma de 3000RON.

Organizaţia virtuală însă, are o singură sarcină de lucru, şi anume realizarea unui spot. Sună super...

Echipa mea: avem o domnişoară coordonator, Simona, care e de la grupa 10. E motivată şi încearcă pe cât posibil să ne ţină legate pe noi (angajatele) şi să ne inducă starea de lucru. În plus, mai am încă 4 colege de echipă (Loredana - care e fostă colegă de liceu, Anda - Banana, Cristina - fostă colegă de liceu cu Banana, Raluca - actuala mea colegă de grupă), toate ne situăm pe aceeaşi poziţie de luptă.

Pentru prima noastră sarcină (destinată exclusiv nouă, celor 6 zâne ale photoshopului) am apelat la muuuulte ajutoare, astfel că, ne-am dat seama în final că echipa s-a extins considerabil la vreo 10-12 membri (dar shhh...ăsta e secretul nostru).

De asemenea, prima sarcină a fost şi cea care n-a reuşit să ne inducă for real sentimentul de echipă care are de făcut un lucru important. Chiar dacă am avut un deadline (care pentru mine a fost parcă ziua imediat următoare celei în care am aflat sarcina).

Aş vrea să pun aici şi nişte poze cu plicurile noastre în formă finală, dar nu am, aşa că mă rezum la câteva poze cu aspectul lucrat pe calculator în Photopaint (numai raluca ştie ce-o fi ăsta :)) App Raluca, mulţumim pentru găzduire).

Aşa, ca o concluzie după prima noastră sarcină, iată ce spune Banana: Decât să scot bani din buzunar pentru fiecare sarcină în parte, mai bine plătesc 40Ron în sesiunea de restanţe şi scap naibii de materia asta tot semestrul :)) Bine tu, bănănuţo! :*

Revenind la început, deşi e distractiv să lucrezi în organizaţia reală, dar şi obositor (loredana, simona şi raluca ştiu cel mai bine asta), cred că o să regret toată viaţa că n-am intrat în organizaţia virtuală.

Şi acum, iată ce-a ieşit de pe laptopul simonei, din Photopaint:

Ia hai că m-am enervat.
Zice un profesor azi la seminar: Nuu, eu nu sunt de acord cu blogurile. Pentru că mulţi nu comunică nimic lumii prin ele. Nu e vorba de problemele societăţii în foarte multe dintre bloguri. De aceea, eu nu le citesc, nu mi se par interesante.

De acord. EU chiar nu dezbat aici problemele societăţii noastre şi-aşa plină de de toate să-i zic, ca să nu folosesc un cuvânt prea dur. (Nu de alta, da mănânc un covrig şi nu vreau să-mi stric pofta.)
Şi nici nu mi-ar fi pe plac să stau acu' să mă gândesc la cine ştie ce eveniment, să-l răstorn de pe roatele lui, să-i fac o analiză de imagine (vorba vine) :))
Plus că nu am pornit de la ideea societăţii (cu tot ce cuprinde ea) când am început jurnălaşul ăsta.
Eu ştiam dinainte să-mi fac profil pe blogger că o să scriu numai despre lucrurile care-mi fac plăcere/care mă enervează/care îmi atrag atenţia.
Blogurile sunt de nenumărate feluri. Cuprind de toate şi nimic. Fiecare cu ce-l doare, vorba aia...
Aşa e cu blogurile.

De fapt, ce m-a deranjat pe mine a fost afirmaţia lui conform căreia blogurile ar fi interesante numai în măsura în care ar trata probleme legate de societate.

Cam reticent, domn' profesor:))

Plus de asta, eu am mai zis şi mai zic o dată, să se vadă mai mare acum: eu nu te-am adus cu forţa aici :))

Lupta continuă...


Sper să fie un lucru bun ceea ce urmează să spun acum: Cătălina Matei este reprogramată la operaţie pe 27 APRILIE. Prin urmare, MAI ESTE TIMP, numai voinţă din partea voastră să fie. Dacă vă părea rău că nu apucase(ră)ţi să o ajutaţi cu nimic, acum mai aveţi timp să faceţi ceva. Vă rog mult să fiţi îndurători cu această fiinţă, numai şi pentru simplul fapt de a vă simţi mai bine din punct de vedere spiritual.

Am reuşit să strâng 630 RON, cu ajutorul unor persoane deosebite. Sper din tot sufletul ca suma asta să crească atât cât mai este timp. N-o să renunţ să am încredere că fata asta îşi va putea continua viaţa perfect sănătoasă. Ajutaţi-o şi voi!