Finally...o leapşă!

De când îmi doream aşa ceva 8->
Iată de unde o preiau: cora

SUNT o persoană răutăcioasă şi cu multe toane
AŞ VREA să fiu mai vorbăreaţă
PĂSTREZ toate felicitările pe care le primesc
MI-AŞ FI DORIT un frate mai mare
NU ÎMI PLACE minciuna
MĂ TEM de eşec, de câini, de oamenii care-mi vor răul
AUD mai degrabă ce nu-mi place decât ce-mi place
ÎMI PARE RĂU când realizez că am fost rea cu cineva
ÎMI PLAC meniurile kfc şi îngeraşii
NU SUNT pasionată de călătorii
DANSEZ mai mult când sunt singură
NICIODATĂ n-aş bârfi pe cineva pe nedrept ;))
RAR mă trezesc bine-dispusă
PLÂNG des şi nu în văzul lumii
NU SUNT ÎNTOTDEAUNA atentă la detalii
NU ÎMI PLACE DE MINE când nu găsesc motivaţii pentru a face lucrurile importante
SUNT CONFUZĂ când nu ştiu să caut soluţii la probleme
AM NEVOIE de prieteni şi de dragoste.


Leapşa merge mai departe la catalinz şi la orice om căruia îi place tipul ăsta de joculeţ.

Somn uşor

Iar am chef de bătut câmpii. Mi-e foarte somn, dar simt că n-am ce să caut în pat. Adică aş face-o degeaba. N-aş adormi. Prin urmare, cu ce să umplu eu ferestruca asta albă de aici?
Aş putea să mă plâng de o ceartă urâtă de azi, sau aş putea să mă laud cu pofta mea inexprimabil de largă (în cuvinte) de a citi/învăţa, sau aş putea să meditez asupra nemuririi sufletului... Sau nu, asta n-ar fi nici indicat la ora târzie care se află acum. Doamne fereşte să fac acest lucru în clipele premergătoare somnului meu împărătesc, aş putea să recurg la chestiuni mai valoroase şi mai acătării de ştiut, cum ar fi să...aberez. Nu mă pricep prea bine la asta decât foarte câteodată (n-o fi corect dpdv gramatical, dar trebuie să evidenţiez raritatea evenimentului). Iar când simt eu că îmi iese este atunci când sunt foarte obosită, am ceva de făcut şi nimic nu mă mai poate salva de la somn (împărătesc, repet). Hehee, dar când eu am chef de aberat, parcă nu are nimeni, aşa că renunţ treptat (nu dintr-o dată ca să-mi bruschez capacităţile) la asta.
Tocmai mi-am încheiat un discurs aberant :))
Şi eu care credeam că nu sunt obosită şi că n-am nimic de făcut.
Se vede clar treaba că joc teatru cu mine. Nu-mi place teatrul pentru că nu-mi place prefăcătoria. Teatrul, cu rolurile şi actorii lui, e o prefăcătorie. Plus că mă enervează ideea de sufleur. Tot prefăcătorie este. Păi cum domnule, dacă ăla de pe scenă, care zice-se, e artist, e un om natural în timpul prestaţiei sale, de ce mai are nevoie de un altul care să-i aducă aminte vorbe care nu-i aparţin şi care nu vin din sufletul lui? Ce aiurea. Da, ştiu, nu aduc argumente suficiente şi relevante pentru ce-am zis despre chestia cu teatrul, dar nu-mi mai vine nimic în minte. Parcă mă ia somnul (împărătesc, bineînţeles).
Laitmotiv parcă, nu? :D

Somn uşor mie.

Bucureşti, bine te-am regăsit!

M-am reinstalat. Azi nu mai am nimic, deşi ieri m-am simţit de parcă n-aveam chef să văd pe nimeni. Azi nu mai e la fel. Mi-e foame acum, dar n-am putut să renunţ la blog în favoarea micului-dejun. Aşa că am de împărtăşit câteva lucruri. Toate de ieri.

1. Ninsoarea aia care parcă nu se mai oprea a fost un lucru tare enervant. Recunosc că nu iau în serios rubricile meteo, ba chiar nici nu prea le urmăresc. Aşa că mi-am adus de acasă nişte lucruşoare uşoare, aşa ca de primăvară, cât mai subţiri, ca să nu-mi fie cald săptămâna asta. Şi iată cum am dat-o în bară din prima zi. Mă pregătesc pentru vineri când voi ajunge acasă şi mama o să-mi ţină o morală zdravănă pentru asta. Până una alta, azi a ieşit soarele, dar e cam cu dinţi.
2. Ca tot omul, mi s-a făcut foame ieri. Şi pentru că am o albinuţa lângă mine, fugi într-acolo. Surpriză însă...Închis pentru reamenajare. Albinuţa se transformă în Profi zilele astea. De ce acum? De ce când mi-e foame şi frig? (asta sună ca mesajele alea de pe cartoanele neajutoraţilor din metrou :-S) Numai pentru că au ei marea plăcere să transforme albinuţa în profi, adică numai să schimbe plăcuţa aia cu numele de la intrare, eu trebuie să merg o staţie pe jos până la un alt profi, fostă albinuţa şi el.
3. Bucureşti, tot nesuferit eşti! Chiar şi după atâta timp cât am lipsit şi puteai să-ţi revii. Tot miroşi a gaz de eşapament, tot mocirlos eşti, tot plin de piţipoance, tot scump (da da, la bani mă refer, adică la preţuri). Mă mulţumesc să rămân aici, pe patul ăsta, cu laptopul în braţe şi să mă uit pe geam, de la etajul trei, la reclama asta de pe blocul de vizavi, neschimbată de la crăciun. Metro: Scoate profesionistul din tine... Decât să ies şi să mă împiedic de tine, Bucureştiule. În cazuri extreme va trebui să ies (pentru următoarea plimbare până la profi sau pt Relaţii Publice sau Teoria Organizaţiilor (nici nu ştiu ce am azi)).
4. Mă enervez când mă gândesc că am scris numai prostii :)) Dar cine să le mai schimbe, că mi s-a făcut foame de-adevăratelea. Uraţi-mi poftă bună.

Zbor iar de-acasă sau Cum începe semestrul 2

Cu regrete. Cum începe mereu de fix 4 ani jumate, de când stau în Bucureşti pe perioada şcolii. Sunt acasă de la sfârşitul lui noiembrie. Sunt aproape 3 luni de când n-am mai dat pe la băbuţa mea (gazda). Mi-e dor de ea, mai ales după ce de sărbători am făcut o gafă enormă. Crezând că o sună sormea să-i ureze cele multe, aflu la câteva zile după Revelion că minunea nu se întâmplase. M-am simţit atât de prost. Am sunat-o şi mi-am cerut scuze că n-am putut să vorbim de sărbători, evident am minţit că am fost plecată. Noroc că nu fusese acasă de Crăciun...
Luni plec. Urăsc din suflet să-mi pregătesc bagajul duminica. Cel mai urât sentiment. Nu plec la mama naibii, dar mi-e greu să mă reacomodez. Mereu mi-a fost. Deşi ştiu că a doua zi n-o să mai am nimic, mi-e lehamite aşa de luni. Se întâmpla la bac să stau în Bucureşti de duminica, pentru că a doua zi aveam româna-oral. Rău m-am simţit atunci, cu adevărat rău, aveam ceva care mă apăsa în capul pieptului, nu mă lăsa nici să înghit. Niciodată n-am stat şi în weekend acolo. Se explică.
Noroc că luni plec de dimineaţă, mami o să fie adormită, n-o să aibă putere să plângă, aşa cum face de obicei la început de semestru. Băi mamă, nu plec pentru trei luni de zile, cum fac unii colegi ai mei, eu vin vineri acasă, ce naibii. Degeaba. Tot plânge. Şi parcă mă face şi pe mine. Mai e o chestie. Am un orar pe cât de lejer, pe atât de mult-aducător de plictiseală. Cel puţin la început, când nu se apucă nici mama naibii de învăţat. Prevăd destule după-amiezi (după-amieze :-?) cu somn adânc, ca de noapte.
Citeam aici ceva despre astea. La mine, musculiţele astea apar mai des în perioade de stres şi atunci când sunt supărată, dezamăgită, abătută. Chit că nu e soare afară, să am la ce să mă uit. Pur şi simplu când mă uit în monitor parcă se plimbă pe acolo, cine le-o fi dat voie să se joace când au ele chef??
Băi, pentru că am deviat, revin şi închei cu o urare. Nu din aia de Valentines pentru mâine. Vă urez ca niciodată, dar niciodată să nu fiţi nevoiţi să faceţi ceva ce nu vă place. Respectiv să mergeţi undeva unde nu vă simţiţi bine. Dar pentru că tot o să faceţi astea mai devreme sau mai târziu, vă doresc resemnare plăcută. Ca mie pentru luni.
PS: Am eu şi un lucru care mă face fericită totuşi că vin în Bucureşti, dar despre asta mai târziu

Vrei să fii Valentinul meu?

Nu, povestea n-o ştiu. Povestea asta a valentinului. Ştiu doar vag ceva, dar nu risc să scriu prostii. Le ţin pentru mine. Ştiu ce ştie toată lumea, anume că pe 14 februarie am ajuns să sărbătorim o chestie americană, o anume zi a îndrăgostiţilor, care există şi în tradiţia noastră românească. La distanţă de 10 zile. Ăsta este al doilea an în care am ocazia să petrec în stil american valentine's. Adică prin magazine, alergând după ceva roşu, eventual mare, pe care să scrie te iubesc. Da, ăsta ar fi cazul fericit, în care m-aş mulţumi să fac un cadou tipic. Anul ăsta, problem...
Cum mie nu-mi place să primesc chestii nefolositoare, strict de frumuseţe (prefer de-o mie de ori mai mult cadourile practice), nici eu nu pot să fac astfel de cadouri. Întotdeauna m-am gândit ce-i trebuie omului, de ce ar avea nevoie, să nu-i iau ceva pe care să-l pună la conservat în două zile. Acum două zile am dat-o cel mai în bară posibil cu cadoul de valentines. Asta e... Am plecat de acasă lipsită total de inspiraţie, simţeam. Treceam cu maşina pe lângă tot felul de magazine, dar nu eram motivată să opresc. Aşa că, de plictiseală, am parcat într-un final în faţa unui anume magazin (nu spun care), de unde ştiam că nu am ce să iau. Eh.. După o jumătate de oră ieşeam abătută, cu o pungă în mână, goală de semnificaţie. Valentinule, sper să mă ierţi.
Ce bine era înainte, când de valentines nu te chinuiai cu cadouri, moda era a bileţelelor. Cum zburau ele pe deasupra băncilor la şcoală. Şi atunci te simţeai cu adevărat curtat :X :)) Mai vreau...

Când aveam fundiţe-n păr

Se întâmpla în clasa a treia. După cum uşor reiese din poză, eram o fetiţă silitoare încă din prima zi de şcoală. Adevărul este că pe la vârsta aia vacanţele de vară mi se păreau prea lungi şi plictisitoare. Toată ziua mă jucam de-a mama şi bunica cu sora mea şi cu o prietenă foarte bună. Plus că învăţam să facem cârnaţi din pământ amestecat cu apă. Preferam întotdeauna un "Împărate luminate", mai ales când ne strângeam mai mulţi. Cu paşii de furnici, cu paşii de uriaşi, cu ceasurile alea care ne ajutau să ajungem mai uşor la împărăţie. Uram şi încă urăsc jocurile care te obligă să sari, să alergi, tip leapşa. Nu pentru că aş avea vreo problemă de sănătate şi nu am voie să alerg, pur şi simplu nu-mi place să o fac. Deloc. O zi de vară de acum 10 ani era atât de lungă încât mă pierdeam prin ea. Şi dimineaţa mă trezeam devreme, nu ca acum. Iar seara mă culcam târziu. Şi acum mă plictisesc ziua în vacanţe, dar atunci. Ştiu că mă plângeam întruna la mama că nu mă lăsa să învăţ să croşetez cu andrele. Asta tot prin clasa a treia. Aveam o vecină/prietenă, mai mare cu vreo 4 ani, care îmi promisese că mă învaţă cum e cu andrelele. Mi-am cumpărat andrele, am găsit prin casă bumbac şi am chemat-o pe la mine. Mama nu era deloc de acord, că ce, asta e ocupaţie pentru un copil de 9 ani...
Nu m-am lăsat. Am prins repede şi în vacanţa aia de vară am croşetat două bentiţe de păr pentru mine şi pentru sormea, de mai mare frumuseţea. Până şi mamei i-au plăcut.
Asta una.
Îmi mai plăcea să mă joc cu plastilină. Când terminam şcoala o puneam bine şi când nu mai aveam ce să fac, luam din toate culorile şi făceam nişte şireturi luuungi, mozaicate aşa. Eram cam abstractă eu în astfel de activităţi, dar ieşeau tot felul de lucruri haioase. Le expuneam pe urmă pe un placaj subţire de lemn. Le plimbam prin toată casa, până le găsea mama şi le arunca. Alt lucru cu care nu era de acord :))
Şi tot în vacanţa de vară dintre a treia şi a patra am păţit prima aventură amoroasă. De ziua mea, de marie, ai mei mi-au făcut petrecere din aia de care toţi copiii îşi doreau când erau mici. La mine acasă. I-am chemat pe toţi prietenii mei şi am mâncat, ţin minte şi acum, mămăliguţă cu brânză. Care şi acum îmi place la nebunie. Aveam printre prieteni un băieţel mai mic decât mine cu un an, Răzvan. Ei bine, sormea era îndrăgostită de el, el de mine. Ce să mai, un adevărat triunghi amoros. Mi-a făcut cadou o carte cu coperţi cartonate, lucioase, colorate, Alice în Ţara Minunilor. În interior, pe copertă, se semnase cu mânuţa lui. Era în clasa a doua. Şi acum când mă uit şi văd scrisul ăla tremurat îmi vine să râd. Un an mai târziu, băiatul s-a mutat cu ai lui la Bucureşti. De atunci nu l-am mai văzut. Şi acum îi duc dorul. Îi plăceau aceleaşi jocuri ale copilăriei ca şi mie. De fapt, mereu spunea că el se joacă numai ce mă joc eu. Ca să vedeţi ce dovadă de iubire.

Da, în clasa a treia trăiam mai intens decât o fac acum. Serios.
Cred că e cazul să-mi prind iar fundiţe în păr.

Miercuri, 28 ianuarie: Astăzi trebuie să-mi fac eseul la Teoria Comunicării

Fiţi atenţi: ceea ce urmează este nici mai mult, nici mai puţin decât eseul meu la TC (cunoscătorii ştiu despre ce vb). Nu îl pun să mă laud, sau hai, fie, ba da, să mă şi laud puţin (am luat 10 pe el), dar îl pun pentru feedback. Serios. Cerinţa era să fie original.


De cele mai multe ori, mă trezesc vorbind cu mine, încerc să-mi spun ceva, însă sfârşesc aproape întotdeauna printr-o ceartă. Nu reuşesc deloc să mă împac cu mine, nici nu zici că suntem una şi aceeaşi persoană. Întotdeauna Sinele şi Eul meu găsesc ceva de disputat, nu le este jenă măcar că sunt martoră la discuţiile lor contradictorii. În fond, tot trebuie să decid în funcţie de unul dintre ei.
Iată deci, dragul meu jurnal, despre ce-ţi voi vorbi astăzi: despre cum am reuşit să-mi aleg tema pentru eseul la Teoria Comunicării, ştii tu, materia aia pe care o fac cu Tran, despre care ţi-am mai povestit câte ceva cu mult timp în urmă, când am început facultatea. Domnu' Tran mi-a înfipt în minte cea mai haioasă expresie pe care am auzit-o vreodată: "Minciuna cu statut de domnişoară". Sinceră să fiu, nici până în ziua de azi nu m-am lămurit în privinţa semnificaţiei ei, dar, ceea ce contează cel mai mult este faptul că, ori de câte ori mă gândesc la TC, îmi vin în minte idei despre manipularea informaţională din ziua de astăzi şi despre cât de mult ne lăsăm influenţaţi şi minţiţi, fără să ne pese. Aceasta o fi oare minciuna-domnişoară despre care vorbea domnu' Tran? Sau o fi minciuna cu statut de mare doamnă?
Să revin. Păi domnu' Tran ne-a anunţat la începutul anului că, în ziua examenului trebuie să aducem 21 de citate comentate plus un eseu. Pe orice temă. Bineînţeles că până astăzi nu m-am sinchisit în niciun fel. Am zis că "Lasă, că am timp! De ce să le fac de acum? Mai bine mă apuc de curs. Citatele şi eseul le dau gata într-o zi." Zis şi făcut. Numai că iată cum astăzi am ajuns să-ţi povestesc cum Sinele şi Eul meu au început să se ia la ceartă pe seama acestei "trebi":
Sinele: -Ţi-am zis! Eu ţi-am zis că nu e timp! Că n-o să ai inspiraţie. Că n-o să ai chef. Ţi-am zis!
Eul: -Mă, ia mai lasă-mă tu în pace. Nu vezi că e încă devreme? Până diseară o să-mi iasă nişte citate super.
Sinele: -Şi cu eseul ce faci? Când îl faci?
Eul: -Azi. Este timp. O să vezi.

Ei bine, aşa m-am apucat de citate. Eram împinsă când spre unul, când spre altul. Ba îmi ziceam că am timp, că o zi este mai mult decât suficient să termin totul, ba mă panicam în momente de neinspiraţie şi mă gândeam că n-o să reuşesc. Cu chiu, cu vai, între atâtea şi atâtea gânduri, le-am dat de cap.
A, am uitat să precizez încă un lucru. Toată ziua am stat cu forumul deschis, în speranţa că voi găsi pe cineva într-o situaţie la fel de jalnică cum era a mea. Şi ghici ce? Majoritatea studenţilor chiar aveau aceeaşi problemă ca şi mine. Astfel, mă linişteam până când mai apărea câte unul pe forum să se laude că el/ea a scos 21 de citate din 101 cărţi, are nu ştiu câte pagini tehnoredactate şi altele de acest gen, care din nou mă făceau să tremur. Nu ştiu dacă doar de frică. Poate de invidie. Sau de răutate. Sau poate doar pentru că îmi dădeam seama că nu e bine deloc să laşi pe ultima sută de metri o temă importantă.
Atunci începea iar balamucul:

Sinele: -Uite şi tu, copiii ăştia cum au terminat până acum şi tu nu??
Eul: -Copiii ăştia probabil că nu s-au ocupat de nimic altceva. De nici un curs. Aşa că eu ies în câştig. Am învăţat şi pentru examenul la filo, şi pentru examenul la tc.
Sinele: -Faci doar presupuneri. Vrei să te scoţi. Nu vrei să recunoşti că te afli într-o situaţie mai mult decât urâtă. Citatele le termini, dar e cam târziu, nu?
Eul: -Ce-are a face noaptea cu mine? Nu se zice că ea este un sfetnic bun? Să vezi câtă inspiraţie o să am în noaptea asta.

Îi înghionteam pe amândoi şi iar mă apucam să scriu. Aşa am trecut cu bine ziua, am comentat citatele şi pam-pam!! E timpul pentru eseu. "Aici e-aici!", au exclamat şi Sinele, şi Eul în acelaşi timp.
"Uf, mi-am zis, pentru prima dată ăştia doi sunt de aceeaşi părere!"
Eseu, eseu... Ţineam minte că poate să fie pe orice temă, o chestie de interpretare personală. Aşa, din definiţia pe care o ştiam eu, părea simplu. Mai greu e până te apuci. A, şi până găseşti "orice temă" aia. Da, asta da treabă dificilă, din moment ce de-abia aici scandalul a devenit din prost-moderat, monstruos de-a binelea.
Aveam în gând o informaţie pe care o citisem tot pe forum. Era acolo un student care dăduse ca exemplu de temă "Comunicarea între mecanic şi locomotivă". Altul, "Comunicarea în lumea de dincolo". Asta a doua nici nu ştiu dacă am interpretat-o cum trebuie. Unii colegi au spus că e dată ca exemplu nu în mod serios, ci în spirit de glumă. Alţii au luat-o de bună. Şi într-un caz, şi în altul, ştiam un lucru sigur. Că o să-mi fie teribil de greu să găsesc o temă originală şi interesantă. Plus că îi aveam pe cei doi certăreţi, care în loc să mă ajute, mai mult mă derutau.
Mi-a venit prima dată în minte o poveste pe care am citit-o când eram mică, a fost printre primele poveşti pe care le-am citit. Era scrisă de Hans Christian Andersen şi se numea "Povestea unei mame". Se făcea că era o mamă, care avea un copil mic, un bebeluş abia născut, copilaşul era bolnav. Într-o seară de iarnă, a bătut la uşa casei femeii un bătrân care a rugat-o să-l lase să se încălzească. Primindu-l în casă, femeia l-a lăsat pe bătrân cu copilaşul şi s-a dus să-i aducă moşneagului apă şi o bucată de pâine. Când s-a întors, nu mai erau nici bătrânul, nici copilul. Femeia disperată, a ieşit afară în zăpadă şi ger, unde a dat cu ochii de o tufă de trandafiri îngheţată, pe care a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe copilaşul ei. Tufa i-a răspuns că ştie încotro s-a îndreptat bătrânul cu pruncul, dar, ca să-i spună, vrea ca sărmana mamă să o strângă la piept până se încălzeşte. De dragul copilaşului ei, femeia a cuprins tufa cu braţele şi a ţinut-o strâns până ce trandafirii s-au dezgheţat şi au înflorit în mijlocul iernii. Apoi mama s-a îndreptat în direcţia în care florile i-au spus că au apucat bătrânul şi copilul ei. Ajungând la un lac, femeia şi-a dat ochii ei limpezi acestuia pentru ca lacul să o lase să treacă, iar de partea cealaltă a lacului şi-a dat părul ei frumos unei babe, aflând astfel că ajunsese în grădina lui Dumnezeu.
Grădina era plină cu flori, unele mari şi frumoase, colorate, înflorite puternic, iar altele mici şi firave, ofilite sau căzute la pământ. Văzând-o, Dumnezeu a întrebat-o pe femeie de ce a venit, iar ea i-a spus că îşi vrea copilul înapoi. Dumnezeu a pus-o apoi să se uite într-o fântână, unde i-a arătat viitorul copilaşului ei. Văzând câtă nefericire îl aşteaptă pe bietul ei copil, sărmana mamă s-a hotărât să lase floricica plăpândă în care se transformase sufletul bebeluşului în grija lui Dumnezeu.

Doamne, ce emoţionantă e povestea asta! Îmi vine să plâng de fiecare dată când mi-o reamintesc. Câteodată, înainte de culcare, mi-o povestesc singură.

Ei bine, aceasta era prima temă la care mă gândisem pentru eseu. Bineînţeles, încep discuţiile:

Sinele: -E atât de frumoasă povestea asta încât ar fi o lecţie bună de viaţă chiar. Câtă dragoste avea mama pentru copilaşul ei, şi-a dat ochii, părul şi şi-a lăsat pielea străpunsă de ţepii trandafirilor pentru a-şi găsi pruncul.
Eul: -Ei, prea multă sensibilitate. Nu-ţi dai seama că tema asta nu merge deloc? N-are a face faptul că povestea e frumoasă. Pur şi simplu nu e pentru tipul ăsta de eseu.
Sinele: -De ce să nu meargă? Este vorba despre o mamă disperată care, în nebunia ei, reuşeşte să vorbească cu florile, cu apa.
Eul: -Tocmai de aceea nu merge. Ştii tu că ai voie să faci un eseu fictiv?
Sinele: -Sincer, nu. Chiar nu ştiu dacă se poate. Dar, în fond, povestea tot e demnă de a fi făcută cunoscută.
Eul: -Sunt de acord, dar nu în eseu. Nu se leagă. Trebuie să ne gândim la altceva.
Sinele: -Uite, mi-a mai venit o idee. Ar putea să fie despre relaţia dintre noi şi cursul de TC înaintea examenului.
Eul: -Poftim?? Nici gând. Cum să scrii în eseu despre asta? Pur şi simplu nu e bine.
Sinele: -De ce nu? Gândeşte-te cum te-ai simţit când ai luat cursul şi ai început să-l răsfoieşti, să-l întorci pe toate părţile. Ar fi multe de spus despre asta.
Eul: -Nu am de gând să dezvălui ce sentimente şi idei a scos cursul ăsta din mine. Nu că ar fi fost rele, dar pur şi simplu nu-mi place să vorbesc despre partea mea interioară...
Sinele: -Păi şi cum găsim soluţia atunci? Despre ce o să scriem?
Eul: -Uite, m-am gândit la ceva. Să vorbim despre cum percepem noi realitatea prin muzică. E ceva mai general.
Sinele: -Nuuu, nici gând!! Trebuie să recunoaştem că muzica nu este pasiunea noastră. Ar trebui să vorbim despre un lucru care ne face cu adevărat plăcere.
Eul: -Eu zic atunci că cel mai bine ar fi să vorbim despre relaţia dintre...


De ajuns! Nu vreau să vă mai aud.
Aşa am încheiat eseul la TC fără să-mi dau seama.


Cam asta e. Acuma na, mai haios e faptul că n-am avut timp în dimineaţa aia să-l transcriu pe coli, aşa că tot drumul pînă la facultate, prin tramvai, metrou, scriam pe picioare :)) Am reuşit totuşi să termin înainte să ajung la examen.

Baby, it's a wild world

Melodia asta a ajuns la mine în winamp acum vreo 2 săptămâni, de unde n-am mai şters-o.
Credeam că dacă ascult trance e un gest lăudabil, dar de fapt există atâta muzică bună pe pământ pe care o ignor, încât mi-e milă de gusturile mele proaste. Mulţumesc băi alex, să fii sănătos.


Şi încă una frumoasă..e-adevărat, pe un alt stil: Faithless-Crazy English Summer

Game over

Fiţi atenţi aici: m-am trezit ieri dimineaţă răzvrătită, rătutită, MOROCĂNOASĂ evident, mai eram şi agitată, ce să mai, simţeam cum o s-o dau în bară prin simplul fapt că ieri a fost ieri şi eu, personaj al zilei de ieri, eram atât de prost dispusă. Pe la 10a.m. plec la facultate. Învăţasem atât de mult şi nu-mi rămăsese absolut nimic în cap. S-o dau naibii pe turbata aia de profă de constituţional, că la lecţiile de sinteză a venit ca nebuna şi ne-a citit din cărţi şi pe urmă a avut proasta inspiraţie să ne ceară să-i reproducem tot la examen. Partea proastă e că şi semestrul viitor fac drept constituţional. Şi n-ar fi chiar aşa de aiurea materia dacă n-ar exista d-ra Disperată. Că de, ea îşi permite să facă pe deşteapta, doar a făcut politehnica şi academia de poliţie, plus că ea a mai fost şcolită şi prin Franţa. Vine nebuna cu telefonul ei la examen să verifice dacă are cineva bluetoothul activat. "Că dacă nu închideţi telefoaneleee, o să schimbăm modul de notare, vă dau grilă, fiţi atenţi că vă dau grilă din toată materia!!" Zis şi făcut, dar grilă la ea însemna să ne spună punctajul pentru alea 4 subiecte pe care ni le-a dat la examen. Respectiv, să ne comunice că "voi corecta după următoarea grilă: ultimul subiect va avea 3 puncte, celelalte 3 vor avea câte 2". Păi bine femeie, eu credeam că grilă înseamnă din alea cu variante de răspuns. În fine.
Scap de ăsta, zic în gândul meu: Na că asta a fost. Şi n-a ieşit chiar rău.
La poartă mă aştepta el. Ne-am urcat în maşină, am plecat spre casă, bineînţeles că eu tot prost dispusă, nici poftă n-aveam să vorbesc cu el. Şi îmi părea rău în sinea mea, dar n-aveam ce să fac. Că mie până nu îmi trece, n-ai ce să-mi faci. Până la urmă a fost bine. Am ajuns acasă şi m-am aruncat în pat, de unde nu m-am mai ridicat până seara la 7, când am ieşit amândoi să luăm o gură de aer. Că şi el a scăpat sâmbătă de sesiune. Suntem doi fericiţi, ce să mai.
Acum mă plâng pentru săptămâna asta, nici planuri nu ştiu să-mi fac. Am câteva cărţi pe care aş putea să le citesc, plănuiesc o ieşire cu sormea mâine, mai plănuiesc ceva frumos de valentines, dar atât. Iar săptămâna n-are decât 3 zile. Plus că ai mei nu mă mai lasă aşa mult la calculator, că vaaai, am stat atât cu ochii în monitor în ultima vreme că am început să mi-i stric. Adevărul e că mi s-a luat. Mă duc să-mi fac ordine în gânduri. BRB

Mi-am tras blog

Era şi timpul. Nu, n-am făcut-o pentru că toată lumea are un blog. Pur şi simplu era nevoie pentru mine şi pentru firea asta a mea. A naibii fire! E mai bine să te exprimi în scris, de-o mie de ori mai bine decât să te apuci să strigi în gura mea că eşti nervos, supărat, extaziat, că ai sau nu bani, că te minte cutare sau că nu ai chef să vezi pe nimeni, că îţi lipseşte o doagă, etc. Îmi place la nebunie să citesc ce scriu alţii. E una dintre plăcerile mele cele mai mari. Plus că de multe ori chiar sunt absorbită de ce citesc. Aşa se face că pierd mult timp pe blogul lui cutare şi uit că exist eu. Contează doar să înţeleg starea celuilalt şi să-mi suprapun sentimentele peste ale lui/ei. Mi-ar plăcea enorm să pot să citesc gândurile oamenilor. Să mă uit la ei şi să ştiu ce idei se nasc în mintea lor. Pe bune de n-ar fi cea mai tare chestie din lume asta.
Revenind, blogul ăsta al meu se naşte din dorinţa de a nu ţine numai pentru mine amănuntele vieţii mele. Dacă ai timp şi răbdare să citeşti, fă-o, dacă nu, probabil că tot o să existe cineva care o va face. O dată, de două ori. Asta în cazul cel mai rău. Pentru că ştiu eu un lucru pe care l-am citit undeva, anume că, orice om, oricât de închis în sine ar fi şi orice fel de fire ar avea, pe parcursul vieţii sale ajunge să influenţeze cel puţin 10000 de oameni!! Nu glumesc. Dacă îmi amintesc cartea şi autorul, o să pun un later edit.
Am mai avut un blog până acum, l-am ţinut activ cam un an de zile cred, pe amărâtul ăla de yahoo360. Copilării. Am impresia că încă nu m-am schimbat. Dar măcar încerc. Voi încerca mereu, deşi câteodată prefer să fiu copil. Ca acum.

Ce aproape sunt de ele...

Cum de cine? De steeeleeeeee!! Aa, ba nu, îmi pare rău, m-a luat valul. Eu vorbeam aici de examene şi de faptul că mâine închei 2 sesiuni. Primele mele 2 sesiuni. E aiurea. E aiurea pentru că am făcut rost de multe obiceiuri proaste în ultimele 3 săptămâni. Adorm nu mai devreme de ora 2, beau prea mult pepsi, (re)recurg şi la cafea, deşi mă lăsasem, mănânc puţin şi sunt o tocilară. Prost. Mâine probabil că mă voi trezi morocănoasă, aşa cum mă trezesc de o lună, iar când voi ajunge acasă după examen va fi mai rău decât în prima zi de sesiune. Ce mare lucru, examene? Parcă nu trăiesc chiar şi după nenorocirea aia de icrm, sau după dreptul roman, la care am luat 6(deci, mai mult ca 5). Până la urmă, nu s-a schimbat nimic nici în viaţa mea, nici în a oricăruia dintre noi, sunt toate la fel. Singurul lucru pe care îl tot găsesc că se ţine scai de mine este o picătură de oboseală. Atât. Plus toate cele de mai sus, năravuri. Şi poimâine mă voi trezi tot prost dispusă, deşi voi fi scăpat de examene, dar aşa mi-e felul. Cui nu-i place, să nu mă bage în seamă.