Când aveam fundiţe-n păr

Se întâmpla în clasa a treia. După cum uşor reiese din poză, eram o fetiţă silitoare încă din prima zi de şcoală. Adevărul este că pe la vârsta aia vacanţele de vară mi se păreau prea lungi şi plictisitoare. Toată ziua mă jucam de-a mama şi bunica cu sora mea şi cu o prietenă foarte bună. Plus că învăţam să facem cârnaţi din pământ amestecat cu apă. Preferam întotdeauna un "Împărate luminate", mai ales când ne strângeam mai mulţi. Cu paşii de furnici, cu paşii de uriaşi, cu ceasurile alea care ne ajutau să ajungem mai uşor la împărăţie. Uram şi încă urăsc jocurile care te obligă să sari, să alergi, tip leapşa. Nu pentru că aş avea vreo problemă de sănătate şi nu am voie să alerg, pur şi simplu nu-mi place să o fac. Deloc. O zi de vară de acum 10 ani era atât de lungă încât mă pierdeam prin ea. Şi dimineaţa mă trezeam devreme, nu ca acum. Iar seara mă culcam târziu. Şi acum mă plictisesc ziua în vacanţe, dar atunci. Ştiu că mă plângeam întruna la mama că nu mă lăsa să învăţ să croşetez cu andrele. Asta tot prin clasa a treia. Aveam o vecină/prietenă, mai mare cu vreo 4 ani, care îmi promisese că mă învaţă cum e cu andrelele. Mi-am cumpărat andrele, am găsit prin casă bumbac şi am chemat-o pe la mine. Mama nu era deloc de acord, că ce, asta e ocupaţie pentru un copil de 9 ani...
Nu m-am lăsat. Am prins repede şi în vacanţa aia de vară am croşetat două bentiţe de păr pentru mine şi pentru sormea, de mai mare frumuseţea. Până şi mamei i-au plăcut.
Asta una.
Îmi mai plăcea să mă joc cu plastilină. Când terminam şcoala o puneam bine şi când nu mai aveam ce să fac, luam din toate culorile şi făceam nişte şireturi luuungi, mozaicate aşa. Eram cam abstractă eu în astfel de activităţi, dar ieşeau tot felul de lucruri haioase. Le expuneam pe urmă pe un placaj subţire de lemn. Le plimbam prin toată casa, până le găsea mama şi le arunca. Alt lucru cu care nu era de acord :))
Şi tot în vacanţa de vară dintre a treia şi a patra am păţit prima aventură amoroasă. De ziua mea, de marie, ai mei mi-au făcut petrecere din aia de care toţi copiii îşi doreau când erau mici. La mine acasă. I-am chemat pe toţi prietenii mei şi am mâncat, ţin minte şi acum, mămăliguţă cu brânză. Care şi acum îmi place la nebunie. Aveam printre prieteni un băieţel mai mic decât mine cu un an, Răzvan. Ei bine, sormea era îndrăgostită de el, el de mine. Ce să mai, un adevărat triunghi amoros. Mi-a făcut cadou o carte cu coperţi cartonate, lucioase, colorate, Alice în Ţara Minunilor. În interior, pe copertă, se semnase cu mânuţa lui. Era în clasa a doua. Şi acum când mă uit şi văd scrisul ăla tremurat îmi vine să râd. Un an mai târziu, băiatul s-a mutat cu ai lui la Bucureşti. De atunci nu l-am mai văzut. Şi acum îi duc dorul. Îi plăceau aceleaşi jocuri ale copilăriei ca şi mie. De fapt, mereu spunea că el se joacă numai ce mă joc eu. Ca să vedeţi ce dovadă de iubire.

Da, în clasa a treia trăiam mai intens decât o fac acum. Serios.
Cred că e cazul să-mi prind iar fundiţe în păr.