Mămăiţo, mă mai ţii minte?

Eu îi spuneam mămăiţa, eram a doua nepoată a ei,
chiar dacă în realitate nu ne înrudeam deloc.

Era o zi lungă de vară aceea în care directorul
şcolii ne-a chemat pe noi, proaspăt absolvenţii
de generală (generaţia 2004) să completăm
preferinţele pentru admiterea la liceu. Am pus şi
eu Lazăr primul, după care Sava, chiar dacă media
de admitere era mai mare la al doilea decât la
primul, Haşdeu, că îl făcuse mama, şi restul nu
mi le amintesc. Eram obligaţi să completăm ca
nebunii peste 100 de opţiuni, deşi era clar că
ne-am fi încadrat într-unul din primele 10, chiar
şi aşa destul de multe. După alte zile am aflat
că am fost admisă în Lazăr, am fost fericită, am
râs, am spus mândră oricui mă întreba, până când
a venit vremea să alegem între a face naveta
obositoare până la Bucureşti în fiecare zi şi a
găsi o gazdă în oraş. Evident, am ales a doua
variantă, din motivul că oboseala cauzată de
navetă, timpul rău de iarnă, căldura verii şi
alte lucruri mi-ar face grea viaţa de viitoare
elevă de liceu.

Cu fiecare zi care trecea şi care împuţina zilele
verii, aducându-mă mai aproape de începutul
şcolii, mă mohoram tot mai mult, mă frământam şi

nu puteam să realizez cum avea să fie viaţa mea

departe de casă, într-una străină, alături de

oameni pe care nu-i cunoşteam, departe de

lucrurile mele, de patul în care dormisem 14 ani,

chiar de farfuriile din care mâncasem până

atunci.

La începutul lui septembrie încă nu găsiserăm o

gazdă sigură. Fusese o vorbă că voi sta la o babă

care avea un căţel, încercam să mă obişnuiesc cu

ideea unui animal de casă, începusem chiar să îmi

imaginez că îmi va fi atât de drag la un moment

dat încât aveam să-l plimb chiar eu seara. De

fapt, mă încurajam încercând să găsesc motive

care să-mi dea un strop de nerăbdare pentru

traiul pe care eram nevoită să-l duc singură

începând din toamnă. Din fericire, am scăpat de

potenţiala gazdă cu căţelul, însă îngrijorarea a

venit din altă parte. Cu doar două săptămâni

înainte de începutul şcolii, nu aveam unde să

stau.

Aveam o prietenă vecină (cea mai bună prietenă,

copilăria mea se rezumă în mare parte la prezenţa

ei lângă mine), a cărei bunică venise în vizită

la începutul toamnei la noi la ţară. Am aflat că

prietena mea avea să stea în apartamentul

bunicii, pentru că fusese admisă şi ea la un

liceu din Bucureşti.

Cu ele mi-am început şi eu liceul.

O cunoşteam pe mămăiţa de când eram mică, venea

mereu vara la ţară, timp în care avea grijă de

Cristina (prietena mea). Eram atât de mici că

prima amintire pe care o am cu ea este o femeie

grăsună, cu un batic pe cap, pe dedesubt păr alb,

o fustă lungă până la pământ se ţine cu greu după

o fetiţă năzdrăvană care aleargă spre mine. Eu o

aştept în poartă pe fetiţă, iar femeia îi strigă

de zor să nu mai alerge, că o să-şi rupă nasul.
Când mă duceam pe la Cristina vara, tatăl ei ne

cumpăra pepeni şi mămăiţa ni-i tăia felii egale

şi mici, ne scotea sâmburii şi avea grijă să nu

muşcăm prea mult. Toamna, înainte să plece, când

peste tot mirosea a iarbă arsă din cauza

curăţeniei din curţi, mămăiţa ne aduna nuci din

grădină, le spărgea, le curăţa de cojiţa aia

amară şi ni le împărţea în mod egal. Când îmi

curăţ nuci acum toamna, îmi aduc aminte de ea şi

de mâinile ei care alegeau atât de bine fiecare

petic de sâmbure de nucă. Ne dădea în leagăn şi

nu ne lăsa să ne certăm pe jucării.

Când a venit vremea să îmi strâng lucrurile care

o să-mi ţină companie la Bucureşti, nu m-am oprit

din plâns vreo două zile. Mi se părea nedrept să

plec de acasă, să îmi văd familia doar la

sfârşitul săptămânii, chiar dacă ştiam că la

mămăiţa îmi va fi aproape la fel de bine ca şi

lângă ai mei. Mămăiţa era atât de fericită că îşi

va avea nepoatele lângă ea, Cristina era

entuziasmată şi îmi povestea cât de frumos o să

fie să ieşim după masă să ne plimbăm în parc, să

mergem prin magazine să ne uităm după prostii,

pentru că ea mai stătuse câteodată vara în

Bucureşti şi îi descoperise câteva dintre

secrete. Cu toate astea, n-o să uit niciodată

lacrimile mamei din ziua în care am plecat spre o

altă casă.

Mie îmi dăduse dormitorul, Cristina şi mămăiţa

dormeau amândouă în sufragerie.

[Nu ştiu ce să spun mai întâi despre viaţa de la

bucureşti, din dormitorul meu, din balconul meu,

de la fereastra mea, din patul meu, pentru că

sînt atât de multe amintiri care se întretaie

acum, nelăsând nici uneia locul să se consume

până la capăt încât mi-e teamă să nu respect

cronologia, pe care o consider foarte importantă

pentru povestea acelei perioade a vieţii mele.]

Într-un timp (cred acum) destul de scurt, am

început să mă obişnuiesc cu totul. Mersul la

liceu în fiecare zi m-a ajutat să mă acomodez

treptat. De cele mai multe ori, eram foarte

fericită acolo, îmi plăcea să ştiu că am la

dispoziţie multe lucruri pe care acasă nu le

găseam, mă îndrăgostisem deja de Bucureşti şi

aşteptam cu nerăbdare lunea după weekendurile

petrecute acasă. Alteori însă, mă apuca un dor de

casă şi de ai mei încât simţeam că mi se rupe

inima şi că aş pleca în momentul ăla. Mămăiţa a

fost mereu lângă mine, chiar de la început. Avea

grijă să nu rămân singură deloc ca să nu-mi

amintesc întruna de acasă, făcea glume, mă

trimitea cu Cristina pe afară, aşteptându-ne cu

ceva bun de fiecare dată. Mămăiţa mea era cea mai

bună femeie pe care o cunoşteam atunci. Nu voisem

televizor în camera mea la Bucureşti, dar mămăiţa

mă chema în fiecare seară în care nu aveam de

învăţat să ne uităm toate la vreun film. De ziua

ei îi cumpăram flori multe pentru că erau cadoul

ei preferat şi vreo chestie pentru bucătărit,

pentru că descoperisem că şi acelea îi plac. Era

foarte fericită când îi aduceam flori, mă punea

săţi umplu două vaze cu apă şi le împărţeam în

aşa fel încât să pun în amândouă.

Cel mai bine făcea clătitele. Când veneam seara

de la liceu, mirosea de pe scara blocului a

clătite şi ghiceam că le-a umplut cu dulceaţa ei

de căpşuni. Le pudra cu mult zahăr vanilat şi ne

punea suc în pahare. Apoi se ducea în sufragerie

şi ne lăsa "să mai vorbiţi şi voi, nu vreau să

stau pe capul vostru".

A trecut clasa a noua, a trecut şi a zecea, a

început a unşpea. O iubeam pe mămăiţa ca pe

mamele mele. Îi scăpăta glasul când ajungeam

lunea dimineaţa la ea, mă lua în braţe şi mă pupa

pe amândoi obrajii. De-abia se târa în bastonul

ei, şi tot n-o lăsa pe Cristina să-mi deschidă

uşa, mi-o deschidea numai ea. Şi când îi găseam

faţa luminată de o rază invizibilă, îmi creştea

sufletul şi îmi spuneam în gând că vreau să

trăiască mult, să o cunoască şi copiii mei. Îi

mai aduceam câteodată seara sarailie de la

tip-top. Îi plăcea tare mult. Nu aceptam pentru

nimic să mănânc şi eu din ea, îmi plăcea să stau

pe scaun în faţa ei şi să mă uit cum muşcă cu

poftă din fiecare bucată.

Era ultima zi de şcoală înainte de vacanţa

intersemestrială. Era 2 februarie. Îmi strânsesem

câteva lucruri să le iau acasă. După ce am fost

la liceu, am dat pe la bloc să îmi iau rămas bun

de la mămăiţa, să-i spun că nu e decât o

săptămână până mă întorc. Am sunat. Mi-a deschis

Mariana, mama Cristinei. Am intrat, am salutat,

era acolo şi doamna Vali, o tanti foarte drăguţă

care venea în vizită de multe ori. Doamna Vali

era abătută. Uşa de la dormitor, închisă. La

sufragerie, la fel. Cristina era în bucătărie, a

apărut de după uşă plânsă. Doamna Vali a ieşit

înaintea mea şi mi-a spus: "Gata, Simona, s-a

terminat. Fii liniştită." Mi se părea că nu am

auzit bine, deşi am înţeles de prima dată despre

ce era vorba. Am strigat un Nu şi m-a bufnit

plînsul, m-am aşezat pe gresia din hol sprijinită

de peretele de la baie şi lângă mine a venit

Cristina, m-a luat în braţe şi a început să

plângă şi ea mai tare şi mai mult.

Nici nu m-au lăsat să intru s-o văd, pe canapeaua

pe care o văzusem trei ani, de pe care mă

întâmpinase în fiecare zi când veneam de la

şcoală, de pe care mă striga să-mi spună o vorbă.

Nici la înmormântare nu m-au luat, nici nu cred

că rezistam. N-am fost niciodată să-i pun o

floare la cap şi-o lumânare, pentru că au

îngropat-o într-un cimitir din Giuleşti-Sârbi,

ceva pe un deluşor, departe.

În casa ei am trăit în trei ani de zile de 10 ori

mai mult timp decât în casa mea, figura ei de

femeie bună şi blândă mi-a ieşit în cale de mult

mai multe ori decât chipurile alor mei.

Mă întreb dacă se gândeşte la mine, dacă îi e dor

de mine, cum îmi este mie de ea. O mai visez

câteodată şi îmi dau seama că poate de sus de

unde e ea mă ajută când am nevoie fără să ştiu.

Îmi e dor de mămăiţa mea şi tare mult aş fi vrut

să fie şi acum lângă mine, cum zicea ea: "Să vă

rugaţi la Dumnezeu să mă ţină sănătoasă să

terminaţi liceul aici lângă mine, şi la facultate

tot împreună să fim."