Despre dorinţe

1.Ce ai face dacă într-o zi ai afla că ai voie să-ţi faci posibile oricare 3 dorinţe? 2.Ţi-ar lua mult timp să te hotărăşti asupra lor? 3.Ar apăsa indecizia asupra ta? 4.Te-ai simţi dezavantajat pentru faptul că cele trei dorinţe trebuie hotărâte aproape instantaneu? 5.Ai prefera să nu alegi nimic decât să alegi numai trei din multitudinea de lucruri pe care ai fi fericit să le vezi împlinite? Prea multe întrebări şi niciun răspuns. Drept pentru care, iată ce răspund eu.

1. Aş tinde să cred că nu e adevărat.
2. Evident, da.
3. Din nou, da.
4. Şi asta.
5. Nu, din moment ce mi s-ar oferi posibilitatea de a-mi vedea un vis cu ochii, nu aş refuza.

În altă ordine de idei, cele trei dorinţe pe care le-aş alege spre îndeplinire ar fi:
- viaţă lungă şi fericită
- să am parte de lucruri şi oameni pe care mi-i doresc aproape, dar care nu sînt
- să nu-mi mai pierd niciodată încrederea în mine.

Uite care e treaba cu dorinţele din punctul meu de vedere. Ele sînt lucruri arzător necesare în viaţă, dar de cele mai multe ori irealizabile. Ele apar sistematic sau nu, programatic sau nu, dar apar şi asta e tot ce contează. Dorinţa poate să fie ambiţie în sensul bun al cuvântului sau în sensul rău. Lucruri cărora le duci dorul sau pe care nu le-ai avut niciodată şi a căror chemare o simţi. O dorinţă vine întotdeauna la pachet cu o decizie de acţiune sau inacţiune. Dacă există sentimentul anticipativ al reuşitei, atunci pachetul conţine hotărârea de acţiune. Dorinţele nu se grupează pe categorii, ele sînt pur şi simplu dorinţe.

Tu ce-ţi doreşti cel mai mult?

Aceeasi, de la capat

12 octombrie, 08:29 a.m. Super zi. Nor si ploaie, ma grabesc sa ajung la scoala. Azi m-am reintors in bucuresti, in aceeasi casa, in aceeasi camera, in acelasi pat, in aceiasi papuci de casa rosii. Impresii la inceput de an universitar II...pai nu multe. Sint cam goala sufleteste, nu ma impresioneaza nimic, totul e la fel, singurul lucru care miroase a schimbare este poate mintea mea, pe care o vreau mai batrana si mai inteleapta. Incerc sa ma las de facut boacane (de tot felul), incerc sa las in urma lucruri care mi-au facut placere si incerc sa le inlocuiesc, dar nu am cu ce. La inceputul verii mai spuneam si ca "vara asta-am sa ma-ndragosteeeeeeeesc". Zis si facut. Acum rationalul ia locul afectivului. Am zis. Hai sa-mi (sa va) fie cu noroc anul asta!

Furnicături de toamnă

Radiohead - Nude
Asculta mai multe audio Muzica



Toată vara m-a urmărit o melodie. A fost, să zicem, reprezentarea lumii văratice în versuri cântate. Am impresia că toamna mea o să se sprijine într-o nouă piesă de colecţie a winampului meu, Radiohead - Nude. Nu numai că piesa mă face să visez cu ochii deschişi, dar are şi un miros de fum de toamnă înţepător, imposibil de înlocuit cu fumul de primăvara, spre exemplu. Cred că nici nu ştiţi, mulţi dintre voi, despre ce fel de fum e vorba. Vă datorez deci o explicaţie. Dar asta înseamnă să mă destăinui în legătură cu ce simt toamna. Un cârcel de fum care iese de pe hornuri iarna nu e nici pe departe la fel de aromat ca fumul de toamnă, fum greu, înecăcios, mirosind a iarbă uscată.

Tabloul meu preferat de toamnă:
(l-am pictat în '99, ba nu, am fost element al lui)

Toamnă târzie, a căzut prima brumă peste toate. Afară e înnorat, nu mai iese soarele, deci e şi frig. E frig de îţi iese abur din gură când vorbeşti numai, nu şi când răsufli. Parcă stă să plouă sau să ningă. E gri. E linişte. E o linişte care vorbeşte despre cum e să taci un anotimp întreg. În casă e căldură de sobă, nu se aud lemnele sfârâind ca iarna, nici nu e zăpuşeală, e doar cald. E şi un miros de rece pe lângă uşă, mai departe de sobă. Mă uit pe geam şi nu văd decât o femeie, pe mama, strângând iarbă uscată în curte. Are pe cap un batic gri, ca şi ziua de afară şi nu se grăbeşte deloc, se mişcă în acelaşi ritm cu norii de pe cer, serioşi. De după poartă se ridică în cel mai frumos dans o dâră de fum. E fumul înecăcios, tomnatic, care nu aparţine decât lui noiembrie. End of story.


Toamnă, de când te-aştept!
Şi visul mi se împlineşte cu fiecare zi de octombrie care va trece. Dacă aş fi un anotimp, aş vrea să fiu toamna, şi nu pentru "mere, pere şi gutui amărui cu puf galben ca de pui", ci pentru că acum e anotimpul visării şi al speranţelor aproape moarte, de care nu ştii dacă e bine să te mai agăţi sau nu, dar care se nasc vii cu fiecare zgârietură de vânt rece pe obraz. Numai toamna sufletul găseşte răgaz şi odihnă, popas pentru liniştire şi suferinţă care nu doare. Trist. Ăsta e cuvântul. Dar o tristeţe care te face să zâmbeşti cu fiecare pasăre care se duce acolo de unde tu şi eu ne-am întors. Din vară.

Vise de toamnă:
- voi fi mai bună
- voi ierta mai des
- voi căuta logicul înainte de sentiment
- îmi voi oferi clipe de linişte
- voi iubi mai mult
- voi trăi mai intens
(to be continued...)

Rafa - ghemotocul meu de blană

Rafa s-a născut în jurul datei de 1 iulie, în vara aceasta. Are aproape 2 luni şi încă nu este vaccinat, dar în curând va fi, pentru că, deşi încă nu prezintă semne de boalăşi nici purici nu are, probabil că nu are imunitatea foarte bună. A avut încă trei fraţi, dar acum nu mai sînt împreună. I-am dat câtorva oameni buni care vor avea grijă de ei aşa cum am fi avut noi. Îl mai alint Raficu, puiuţu' meu sau "urâtule". Tind să cred că mă iubeşte mult, pentru că de obicei răspunde numai la chemarea mea şi când ies în curte vine spre mine chiar şi când nu-l chem. E un ghemotoc foarte jucăuş, se uită la tine cu ochi de zici că plânge şi nu poţi să rezişti să nu-l iei în braţe. A învăţat să se joace cu o minge de tenis, pe care o roade întruna ca să-şi tocească dinţii. Mănâncă absolut orice, dar e prea leneş să rupă bucăţile mari, aşa că preferă să stea nemâncat de multe ori. Bea apă din acelaşi vas cu puii de găină şi îi este frică de pisică, pe care o latră mult, dar de care fuge când se ridică. Plânge mult ziua, pentru că Alice, mama lui, se plictiseşte să se joace toată ziua cu el şi se ascunde, iar el se vede singur şi nu-i place. S-a obişnuit să intre în casă, dar încercăm să.l dezvăţăm de obiceiul ăsta. Deşi nu-mi place părul de câine pe haine, de multe ori îl ţin în braţe, pentru că nu rezist :"> Nu e un căţel de rasă, dar e cel mai frumos căţel din lume, pentru că e al meu :)

Ce-ar fi...
-sa ma urc chiar acum in masina si sa plec undeva departe departe sa nu ma stie nici vantul nici pamantul?
-sa imi cumpar toate felurile de ciocolata care exista in magazine?
-sa ma cert cu toata lumea intr-o zi si sa nu am cu cine sa vorbesc?
-sa ajung pana la capatul lumii intr-o secunda?
-sa gasesc o insula in magazie si pe insula o comoara ascunsa?
-sa imi iau toti cei 5 catelusi si sa dorm cu ei in pat?
-sa stiu sa fac de mancare si sa le dau cersetorilor din mancarea facuta cu mainile mele?
-sa incep sa cant noaptea pe strazi si sa iasa vecinii sa ma aplaude?
-sa vreau sa ajung intr-un loc si sa nimeresc in India?
-sa visez ca am o casa mare cu balcon rosu si a doua zi sa ma trezesc intr-un pat in balconul rosu?
-sa stiu sa rad mai des si mai frumos?
-sa te gasesc in fiecare dimineata langa patul meu mirosindu-mi pielea calda de somn?
-sa pot sa ma schimb acolo unde trebuie?
-sa nu-mi mai pun intrebari?

Sau ce-ar fi sa-mi pun cat mai multe intrebari si sa le iau ca pe dorinte? :))

N.B. Acest post este o aiureala obtinuta fara efort in ceas de noapte. Prin urmare, va sfatuim sa o luati ca atare.

Mămăiţo, mă mai ţii minte?

Eu îi spuneam mămăiţa, eram a doua nepoată a ei,
chiar dacă în realitate nu ne înrudeam deloc.

Era o zi lungă de vară aceea în care directorul
şcolii ne-a chemat pe noi, proaspăt absolvenţii
de generală (generaţia 2004) să completăm
preferinţele pentru admiterea la liceu. Am pus şi
eu Lazăr primul, după care Sava, chiar dacă media
de admitere era mai mare la al doilea decât la
primul, Haşdeu, că îl făcuse mama, şi restul nu
mi le amintesc. Eram obligaţi să completăm ca
nebunii peste 100 de opţiuni, deşi era clar că
ne-am fi încadrat într-unul din primele 10, chiar
şi aşa destul de multe. După alte zile am aflat
că am fost admisă în Lazăr, am fost fericită, am
râs, am spus mândră oricui mă întreba, până când
a venit vremea să alegem între a face naveta
obositoare până la Bucureşti în fiecare zi şi a
găsi o gazdă în oraş. Evident, am ales a doua
variantă, din motivul că oboseala cauzată de
navetă, timpul rău de iarnă, căldura verii şi
alte lucruri mi-ar face grea viaţa de viitoare
elevă de liceu.

Cu fiecare zi care trecea şi care împuţina zilele
verii, aducându-mă mai aproape de începutul
şcolii, mă mohoram tot mai mult, mă frământam şi

nu puteam să realizez cum avea să fie viaţa mea

departe de casă, într-una străină, alături de

oameni pe care nu-i cunoşteam, departe de

lucrurile mele, de patul în care dormisem 14 ani,

chiar de farfuriile din care mâncasem până

atunci.

La începutul lui septembrie încă nu găsiserăm o

gazdă sigură. Fusese o vorbă că voi sta la o babă

care avea un căţel, încercam să mă obişnuiesc cu

ideea unui animal de casă, începusem chiar să îmi

imaginez că îmi va fi atât de drag la un moment

dat încât aveam să-l plimb chiar eu seara. De

fapt, mă încurajam încercând să găsesc motive

care să-mi dea un strop de nerăbdare pentru

traiul pe care eram nevoită să-l duc singură

începând din toamnă. Din fericire, am scăpat de

potenţiala gazdă cu căţelul, însă îngrijorarea a

venit din altă parte. Cu doar două săptămâni

înainte de începutul şcolii, nu aveam unde să

stau.

Aveam o prietenă vecină (cea mai bună prietenă,

copilăria mea se rezumă în mare parte la prezenţa

ei lângă mine), a cărei bunică venise în vizită

la începutul toamnei la noi la ţară. Am aflat că

prietena mea avea să stea în apartamentul

bunicii, pentru că fusese admisă şi ea la un

liceu din Bucureşti.

Cu ele mi-am început şi eu liceul.

O cunoşteam pe mămăiţa de când eram mică, venea

mereu vara la ţară, timp în care avea grijă de

Cristina (prietena mea). Eram atât de mici că

prima amintire pe care o am cu ea este o femeie

grăsună, cu un batic pe cap, pe dedesubt păr alb,

o fustă lungă până la pământ se ţine cu greu după

o fetiţă năzdrăvană care aleargă spre mine. Eu o

aştept în poartă pe fetiţă, iar femeia îi strigă

de zor să nu mai alerge, că o să-şi rupă nasul.
Când mă duceam pe la Cristina vara, tatăl ei ne

cumpăra pepeni şi mămăiţa ni-i tăia felii egale

şi mici, ne scotea sâmburii şi avea grijă să nu

muşcăm prea mult. Toamna, înainte să plece, când

peste tot mirosea a iarbă arsă din cauza

curăţeniei din curţi, mămăiţa ne aduna nuci din

grădină, le spărgea, le curăţa de cojiţa aia

amară şi ni le împărţea în mod egal. Când îmi

curăţ nuci acum toamna, îmi aduc aminte de ea şi

de mâinile ei care alegeau atât de bine fiecare

petic de sâmbure de nucă. Ne dădea în leagăn şi

nu ne lăsa să ne certăm pe jucării.

Când a venit vremea să îmi strâng lucrurile care

o să-mi ţină companie la Bucureşti, nu m-am oprit

din plâns vreo două zile. Mi se părea nedrept să

plec de acasă, să îmi văd familia doar la

sfârşitul săptămânii, chiar dacă ştiam că la

mămăiţa îmi va fi aproape la fel de bine ca şi

lângă ai mei. Mămăiţa era atât de fericită că îşi

va avea nepoatele lângă ea, Cristina era

entuziasmată şi îmi povestea cât de frumos o să

fie să ieşim după masă să ne plimbăm în parc, să

mergem prin magazine să ne uităm după prostii,

pentru că ea mai stătuse câteodată vara în

Bucureşti şi îi descoperise câteva dintre

secrete. Cu toate astea, n-o să uit niciodată

lacrimile mamei din ziua în care am plecat spre o

altă casă.

Mie îmi dăduse dormitorul, Cristina şi mămăiţa

dormeau amândouă în sufragerie.

[Nu ştiu ce să spun mai întâi despre viaţa de la

bucureşti, din dormitorul meu, din balconul meu,

de la fereastra mea, din patul meu, pentru că

sînt atât de multe amintiri care se întretaie

acum, nelăsând nici uneia locul să se consume

până la capăt încât mi-e teamă să nu respect

cronologia, pe care o consider foarte importantă

pentru povestea acelei perioade a vieţii mele.]

Într-un timp (cred acum) destul de scurt, am

început să mă obişnuiesc cu totul. Mersul la

liceu în fiecare zi m-a ajutat să mă acomodez

treptat. De cele mai multe ori, eram foarte

fericită acolo, îmi plăcea să ştiu că am la

dispoziţie multe lucruri pe care acasă nu le

găseam, mă îndrăgostisem deja de Bucureşti şi

aşteptam cu nerăbdare lunea după weekendurile

petrecute acasă. Alteori însă, mă apuca un dor de

casă şi de ai mei încât simţeam că mi se rupe

inima şi că aş pleca în momentul ăla. Mămăiţa a

fost mereu lângă mine, chiar de la început. Avea

grijă să nu rămân singură deloc ca să nu-mi

amintesc întruna de acasă, făcea glume, mă

trimitea cu Cristina pe afară, aşteptându-ne cu

ceva bun de fiecare dată. Mămăiţa mea era cea mai

bună femeie pe care o cunoşteam atunci. Nu voisem

televizor în camera mea la Bucureşti, dar mămăiţa

mă chema în fiecare seară în care nu aveam de

învăţat să ne uităm toate la vreun film. De ziua

ei îi cumpăram flori multe pentru că erau cadoul

ei preferat şi vreo chestie pentru bucătărit,

pentru că descoperisem că şi acelea îi plac. Era

foarte fericită când îi aduceam flori, mă punea

săţi umplu două vaze cu apă şi le împărţeam în

aşa fel încât să pun în amândouă.

Cel mai bine făcea clătitele. Când veneam seara

de la liceu, mirosea de pe scara blocului a

clătite şi ghiceam că le-a umplut cu dulceaţa ei

de căpşuni. Le pudra cu mult zahăr vanilat şi ne

punea suc în pahare. Apoi se ducea în sufragerie

şi ne lăsa "să mai vorbiţi şi voi, nu vreau să

stau pe capul vostru".

A trecut clasa a noua, a trecut şi a zecea, a

început a unşpea. O iubeam pe mămăiţa ca pe

mamele mele. Îi scăpăta glasul când ajungeam

lunea dimineaţa la ea, mă lua în braţe şi mă pupa

pe amândoi obrajii. De-abia se târa în bastonul

ei, şi tot n-o lăsa pe Cristina să-mi deschidă

uşa, mi-o deschidea numai ea. Şi când îi găseam

faţa luminată de o rază invizibilă, îmi creştea

sufletul şi îmi spuneam în gând că vreau să

trăiască mult, să o cunoască şi copiii mei. Îi

mai aduceam câteodată seara sarailie de la

tip-top. Îi plăcea tare mult. Nu aceptam pentru

nimic să mănânc şi eu din ea, îmi plăcea să stau

pe scaun în faţa ei şi să mă uit cum muşcă cu

poftă din fiecare bucată.

Era ultima zi de şcoală înainte de vacanţa

intersemestrială. Era 2 februarie. Îmi strânsesem

câteva lucruri să le iau acasă. După ce am fost

la liceu, am dat pe la bloc să îmi iau rămas bun

de la mămăiţa, să-i spun că nu e decât o

săptămână până mă întorc. Am sunat. Mi-a deschis

Mariana, mama Cristinei. Am intrat, am salutat,

era acolo şi doamna Vali, o tanti foarte drăguţă

care venea în vizită de multe ori. Doamna Vali

era abătută. Uşa de la dormitor, închisă. La

sufragerie, la fel. Cristina era în bucătărie, a

apărut de după uşă plânsă. Doamna Vali a ieşit

înaintea mea şi mi-a spus: "Gata, Simona, s-a

terminat. Fii liniştită." Mi se părea că nu am

auzit bine, deşi am înţeles de prima dată despre

ce era vorba. Am strigat un Nu şi m-a bufnit

plînsul, m-am aşezat pe gresia din hol sprijinită

de peretele de la baie şi lângă mine a venit

Cristina, m-a luat în braţe şi a început să

plângă şi ea mai tare şi mai mult.

Nici nu m-au lăsat să intru s-o văd, pe canapeaua

pe care o văzusem trei ani, de pe care mă

întâmpinase în fiecare zi când veneam de la

şcoală, de pe care mă striga să-mi spună o vorbă.

Nici la înmormântare nu m-au luat, nici nu cred

că rezistam. N-am fost niciodată să-i pun o

floare la cap şi-o lumânare, pentru că au

îngropat-o într-un cimitir din Giuleşti-Sârbi,

ceva pe un deluşor, departe.

În casa ei am trăit în trei ani de zile de 10 ori

mai mult timp decât în casa mea, figura ei de

femeie bună şi blândă mi-a ieşit în cale de mult

mai multe ori decât chipurile alor mei.

Mă întreb dacă se gândeşte la mine, dacă îi e dor

de mine, cum îmi este mie de ea. O mai visez

câteodată şi îmi dau seama că poate de sus de

unde e ea mă ajută când am nevoie fără să ştiu.

Îmi e dor de mămăiţa mea şi tare mult aş fi vrut

să fie şi acum lângă mine, cum zicea ea: "Să vă

rugaţi la Dumnezeu să mă ţină sănătoasă să

terminaţi liceul aici lângă mine, şi la facultate

tot împreună să fim."

For the love of...love :)

Mi-am amintit zilele astea de librăria noastră. Ţii minte ziua aia? Am venit cu troleul 85, în care am numărat timp de 9 staţii câte persoane coboară şi urcă. La sfârşit erau doar 11 cu mine. Le-am numărat cu degete tremurânde la spate, cu ochii în ceaţă şi cu o inimă prea agitată pentru ziua aia de primăvară. Biletul meu de călătorie era primul pas făcut lângă tine, prima rază de soare care m-a mângâiat atunci a fost o frezie galbenă, puţin veştejită la vârful frunzei, cred că de nerăbdare. Şi semaforul...! Semaforul de la Eminescu, un semafor care a fost roşu atunci cât o zi întreagă. Atât aveam în faţă până la tine, câteva dungi albe desenate pe asfalt cu neîndemânare de o mână nepricepută încă. Dar şi dungile parcă tremurau. Cred că şi tu. Prima cercetare a privirii tale a fost o călătorie lungă, inimaginabil de curioasă şi nesătulă încă de întâia oară. Primul cuvânt adresat ţie, numele tău, a fost altarul pe care jertfeam copilăria de până la cei 17 ani ai mei. Prima atingere a mâinii tale (în staţia de la tineretului :) a fost cel mai adânc fior pe care un corp omenesc îl poate simţi, imagina sau visa. Primul sărut pe care ţi l-am dăruit sfios, cu ochii închişi (singura dată :)) a fost promisiunea că îţi voi fi alături de atunci înainte. Prima îmbrăţişare în care am auzit şi bătăi de inimă a fost dovada ta că vei lua parte la spectacolul a doi ani, 4 luni, 24 zile (to be continued...)

mă bucur că iubesc şi că viaţa nu m-a privat de cea mai mare minune a ei (: