Ce-ar fi...
-sa ma urc chiar acum in masina si sa plec undeva departe departe sa nu ma stie nici vantul nici pamantul?
-sa imi cumpar toate felurile de ciocolata care exista in magazine?
-sa ma cert cu toata lumea intr-o zi si sa nu am cu cine sa vorbesc?
-sa ajung pana la capatul lumii intr-o secunda?
-sa gasesc o insula in magazie si pe insula o comoara ascunsa?
-sa imi iau toti cei 5 catelusi si sa dorm cu ei in pat?
-sa stiu sa fac de mancare si sa le dau cersetorilor din mancarea facuta cu mainile mele?
-sa incep sa cant noaptea pe strazi si sa iasa vecinii sa ma aplaude?
-sa vreau sa ajung intr-un loc si sa nimeresc in India?
-sa visez ca am o casa mare cu balcon rosu si a doua zi sa ma trezesc intr-un pat in balconul rosu?
-sa stiu sa rad mai des si mai frumos?
-sa te gasesc in fiecare dimineata langa patul meu mirosindu-mi pielea calda de somn?
-sa pot sa ma schimb acolo unde trebuie?
-sa nu-mi mai pun intrebari?
Sau ce-ar fi sa-mi pun cat mai multe intrebari si sa le iau ca pe dorinte? :))
N.B. Acest post este o aiureala obtinuta fara efort in ceas de noapte. Prin urmare, va sfatuim sa o luati ca atare.
joi, august 13, 2009
marți, august 04, 2009
Mămăiţo, mă mai ţii minte?
Eu îi spuneam mămăiţa, eram a doua nepoată a ei,
chiar dacă în realitate nu ne înrudeam deloc.
Era o zi lungă de vară aceea în care directorul
şcolii ne-a chemat pe noi, proaspăt absolvenţii
de generală (generaţia 2004) să completăm
preferinţele pentru admiterea la liceu. Am pus şi
eu Lazăr primul, după care Sava, chiar dacă media
de admitere era mai mare la al doilea decât la
primul, Haşdeu, că îl făcuse mama, şi restul nu
mi le amintesc. Eram obligaţi să completăm ca
nebunii peste 100 de opţiuni, deşi era clar că
ne-am fi încadrat într-unul din primele 10, chiar
şi aşa destul de multe. După alte zile am aflat
că am fost admisă în Lazăr, am fost fericită, am
râs, am spus mândră oricui mă întreba, până când
a venit vremea să alegem între a face naveta
obositoare până la Bucureşti în fiecare zi şi a
găsi o gazdă în oraş. Evident, am ales a doua
variantă, din motivul că oboseala cauzată de
navetă, timpul rău de iarnă, căldura verii şi
alte lucruri mi-ar face grea viaţa de viitoare
elevă de liceu.
Cu fiecare zi care trecea şi care împuţina zilele
verii, aducându-mă mai aproape de începutul
şcolii, mă mohoram tot mai mult, mă frământam şi
nu puteam să realizez cum avea să fie viaţa mea
departe de casă, într-una străină, alături de
oameni pe care nu-i cunoşteam, departe de
lucrurile mele, de patul în care dormisem 14 ani,
chiar de farfuriile din care mâncasem până
atunci.
La începutul lui septembrie încă nu găsiserăm o
gazdă sigură. Fusese o vorbă că voi sta la o babă
care avea un căţel, încercam să mă obişnuiesc cu
ideea unui animal de casă, începusem chiar să îmi
imaginez că îmi va fi atât de drag la un moment
dat încât aveam să-l plimb chiar eu seara. De
fapt, mă încurajam încercând să găsesc motive
care să-mi dea un strop de nerăbdare pentru
traiul pe care eram nevoită să-l duc singură
începând din toamnă. Din fericire, am scăpat de
potenţiala gazdă cu căţelul, însă îngrijorarea a
venit din altă parte. Cu doar două săptămâni
înainte de începutul şcolii, nu aveam unde să
stau.
Aveam o prietenă vecină (cea mai bună prietenă,
copilăria mea se rezumă în mare parte la prezenţa
ei lângă mine), a cărei bunică venise în vizită
la începutul toamnei la noi la ţară. Am aflat că
prietena mea avea să stea în apartamentul
bunicii, pentru că fusese admisă şi ea la un
liceu din Bucureşti.
Cu ele mi-am început şi eu liceul.
O cunoşteam pe mămăiţa de când eram mică, venea
mereu vara la ţară, timp în care avea grijă de
Cristina (prietena mea). Eram atât de mici că
prima amintire pe care o am cu ea este o femeie
grăsună, cu un batic pe cap, pe dedesubt păr alb,
o fustă lungă până la pământ se ţine cu greu după
o fetiţă năzdrăvană care aleargă spre mine. Eu o
aştept în poartă pe fetiţă, iar femeia îi strigă
de zor să nu mai alerge, că o să-şi rupă nasul.
Când mă duceam pe la Cristina vara, tatăl ei ne
cumpăra pepeni şi mămăiţa ni-i tăia felii egale
şi mici, ne scotea sâmburii şi avea grijă să nu
muşcăm prea mult. Toamna, înainte să plece, când
peste tot mirosea a iarbă arsă din cauza
curăţeniei din curţi, mămăiţa ne aduna nuci din
grădină, le spărgea, le curăţa de cojiţa aia
amară şi ni le împărţea în mod egal. Când îmi
curăţ nuci acum toamna, îmi aduc aminte de ea şi
de mâinile ei care alegeau atât de bine fiecare
petic de sâmbure de nucă. Ne dădea în leagăn şi
nu ne lăsa să ne certăm pe jucării.
Când a venit vremea să îmi strâng lucrurile care
o să-mi ţină companie la Bucureşti, nu m-am oprit
din plâns vreo două zile. Mi se părea nedrept să
plec de acasă, să îmi văd familia doar la
sfârşitul săptămânii, chiar dacă ştiam că la
mămăiţa îmi va fi aproape la fel de bine ca şi
lângă ai mei. Mămăiţa era atât de fericită că îşi
va avea nepoatele lângă ea, Cristina era
entuziasmată şi îmi povestea cât de frumos o să
fie să ieşim după masă să ne plimbăm în parc, să
mergem prin magazine să ne uităm după prostii,
pentru că ea mai stătuse câteodată vara în
Bucureşti şi îi descoperise câteva dintre
secrete. Cu toate astea, n-o să uit niciodată
lacrimile mamei din ziua în care am plecat spre o
altă casă.
Mie îmi dăduse dormitorul, Cristina şi mămăiţa
dormeau amândouă în sufragerie.
[Nu ştiu ce să spun mai întâi despre viaţa de la
bucureşti, din dormitorul meu, din balconul meu,
de la fereastra mea, din patul meu, pentru că
sînt atât de multe amintiri care se întretaie
acum, nelăsând nici uneia locul să se consume
până la capăt încât mi-e teamă să nu respect
cronologia, pe care o consider foarte importantă
pentru povestea acelei perioade a vieţii mele.]
Într-un timp (cred acum) destul de scurt, am
început să mă obişnuiesc cu totul. Mersul la
liceu în fiecare zi m-a ajutat să mă acomodez
treptat. De cele mai multe ori, eram foarte
fericită acolo, îmi plăcea să ştiu că am la
dispoziţie multe lucruri pe care acasă nu le
găseam, mă îndrăgostisem deja de Bucureşti şi
aşteptam cu nerăbdare lunea după weekendurile
petrecute acasă. Alteori însă, mă apuca un dor de
casă şi de ai mei încât simţeam că mi se rupe
inima şi că aş pleca în momentul ăla. Mămăiţa a
fost mereu lângă mine, chiar de la început. Avea
grijă să nu rămân singură deloc ca să nu-mi
amintesc întruna de acasă, făcea glume, mă
trimitea cu Cristina pe afară, aşteptându-ne cu
ceva bun de fiecare dată. Mămăiţa mea era cea mai
bună femeie pe care o cunoşteam atunci. Nu voisem
televizor în camera mea la Bucureşti, dar mămăiţa
mă chema în fiecare seară în care nu aveam de
învăţat să ne uităm toate la vreun film. De ziua
ei îi cumpăram flori multe pentru că erau cadoul
ei preferat şi vreo chestie pentru bucătărit,
pentru că descoperisem că şi acelea îi plac. Era
foarte fericită când îi aduceam flori, mă punea
săţi umplu două vaze cu apă şi le împărţeam în
aşa fel încât să pun în amândouă.
Cel mai bine făcea clătitele. Când veneam seara
de la liceu, mirosea de pe scara blocului a
clătite şi ghiceam că le-a umplut cu dulceaţa ei
de căpşuni. Le pudra cu mult zahăr vanilat şi ne
punea suc în pahare. Apoi se ducea în sufragerie
şi ne lăsa "să mai vorbiţi şi voi, nu vreau să
stau pe capul vostru".
A trecut clasa a noua, a trecut şi a zecea, a
început a unşpea. O iubeam pe mămăiţa ca pe
mamele mele. Îi scăpăta glasul când ajungeam
lunea dimineaţa la ea, mă lua în braţe şi mă pupa
pe amândoi obrajii. De-abia se târa în bastonul
ei, şi tot n-o lăsa pe Cristina să-mi deschidă
uşa, mi-o deschidea numai ea. Şi când îi găseam
faţa luminată de o rază invizibilă, îmi creştea
sufletul şi îmi spuneam în gând că vreau să
trăiască mult, să o cunoască şi copiii mei. Îi
mai aduceam câteodată seara sarailie de la
tip-top. Îi plăcea tare mult. Nu aceptam pentru
nimic să mănânc şi eu din ea, îmi plăcea să stau
pe scaun în faţa ei şi să mă uit cum muşcă cu
poftă din fiecare bucată.
Era ultima zi de şcoală înainte de vacanţa
intersemestrială. Era 2 februarie. Îmi strânsesem
câteva lucruri să le iau acasă. După ce am fost
la liceu, am dat pe la bloc să îmi iau rămas bun
de la mămăiţa, să-i spun că nu e decât o
săptămână până mă întorc. Am sunat. Mi-a deschis
Mariana, mama Cristinei. Am intrat, am salutat,
era acolo şi doamna Vali, o tanti foarte drăguţă
care venea în vizită de multe ori. Doamna Vali
era abătută. Uşa de la dormitor, închisă. La
sufragerie, la fel. Cristina era în bucătărie, a
apărut de după uşă plânsă. Doamna Vali a ieşit
înaintea mea şi mi-a spus: "Gata, Simona, s-a
terminat. Fii liniştită." Mi se părea că nu am
auzit bine, deşi am înţeles de prima dată despre
ce era vorba. Am strigat un Nu şi m-a bufnit
plînsul, m-am aşezat pe gresia din hol sprijinită
de peretele de la baie şi lângă mine a venit
Cristina, m-a luat în braţe şi a început să
plângă şi ea mai tare şi mai mult.
Nici nu m-au lăsat să intru s-o văd, pe canapeaua
pe care o văzusem trei ani, de pe care mă
întâmpinase în fiecare zi când veneam de la
şcoală, de pe care mă striga să-mi spună o vorbă.
Nici la înmormântare nu m-au luat, nici nu cred
că rezistam. N-am fost niciodată să-i pun o
floare la cap şi-o lumânare, pentru că au
îngropat-o într-un cimitir din Giuleşti-Sârbi,
ceva pe un deluşor, departe.
În casa ei am trăit în trei ani de zile de 10 ori
mai mult timp decât în casa mea, figura ei de
femeie bună şi blândă mi-a ieşit în cale de mult
mai multe ori decât chipurile alor mei.
Mă întreb dacă se gândeşte la mine, dacă îi e dor
de mine, cum îmi este mie de ea. O mai visez
câteodată şi îmi dau seama că poate de sus de
unde e ea mă ajută când am nevoie fără să ştiu.
Îmi e dor de mămăiţa mea şi tare mult aş fi vrut
să fie şi acum lângă mine, cum zicea ea: "Să vă
rugaţi la Dumnezeu să mă ţină sănătoasă să
terminaţi liceul aici lângă mine, şi la facultate
tot împreună să fim."
chiar dacă în realitate nu ne înrudeam deloc.
Era o zi lungă de vară aceea în care directorul
şcolii ne-a chemat pe noi, proaspăt absolvenţii
de generală (generaţia 2004) să completăm
preferinţele pentru admiterea la liceu. Am pus şi
eu Lazăr primul, după care Sava, chiar dacă media
de admitere era mai mare la al doilea decât la
primul, Haşdeu, că îl făcuse mama, şi restul nu
mi le amintesc. Eram obligaţi să completăm ca
nebunii peste 100 de opţiuni, deşi era clar că
ne-am fi încadrat într-unul din primele 10, chiar
şi aşa destul de multe. După alte zile am aflat
că am fost admisă în Lazăr, am fost fericită, am
râs, am spus mândră oricui mă întreba, până când
a venit vremea să alegem între a face naveta
obositoare până la Bucureşti în fiecare zi şi a
găsi o gazdă în oraş. Evident, am ales a doua
variantă, din motivul că oboseala cauzată de
navetă, timpul rău de iarnă, căldura verii şi
alte lucruri mi-ar face grea viaţa de viitoare
elevă de liceu.
Cu fiecare zi care trecea şi care împuţina zilele
verii, aducându-mă mai aproape de începutul
şcolii, mă mohoram tot mai mult, mă frământam şi
nu puteam să realizez cum avea să fie viaţa mea
departe de casă, într-una străină, alături de
oameni pe care nu-i cunoşteam, departe de
lucrurile mele, de patul în care dormisem 14 ani,
chiar de farfuriile din care mâncasem până
atunci.
La începutul lui septembrie încă nu găsiserăm o
gazdă sigură. Fusese o vorbă că voi sta la o babă
care avea un căţel, încercam să mă obişnuiesc cu
ideea unui animal de casă, începusem chiar să îmi
imaginez că îmi va fi atât de drag la un moment
dat încât aveam să-l plimb chiar eu seara. De
fapt, mă încurajam încercând să găsesc motive
care să-mi dea un strop de nerăbdare pentru
traiul pe care eram nevoită să-l duc singură
începând din toamnă. Din fericire, am scăpat de
potenţiala gazdă cu căţelul, însă îngrijorarea a
venit din altă parte. Cu doar două săptămâni
înainte de începutul şcolii, nu aveam unde să
stau.
Aveam o prietenă vecină (cea mai bună prietenă,
copilăria mea se rezumă în mare parte la prezenţa
ei lângă mine), a cărei bunică venise în vizită
la începutul toamnei la noi la ţară. Am aflat că
prietena mea avea să stea în apartamentul
bunicii, pentru că fusese admisă şi ea la un
liceu din Bucureşti.
Cu ele mi-am început şi eu liceul.
O cunoşteam pe mămăiţa de când eram mică, venea
mereu vara la ţară, timp în care avea grijă de
Cristina (prietena mea). Eram atât de mici că
prima amintire pe care o am cu ea este o femeie
grăsună, cu un batic pe cap, pe dedesubt păr alb,
o fustă lungă până la pământ se ţine cu greu după
o fetiţă năzdrăvană care aleargă spre mine. Eu o
aştept în poartă pe fetiţă, iar femeia îi strigă
de zor să nu mai alerge, că o să-şi rupă nasul.
Când mă duceam pe la Cristina vara, tatăl ei ne
cumpăra pepeni şi mămăiţa ni-i tăia felii egale
şi mici, ne scotea sâmburii şi avea grijă să nu
muşcăm prea mult. Toamna, înainte să plece, când
peste tot mirosea a iarbă arsă din cauza
curăţeniei din curţi, mămăiţa ne aduna nuci din
grădină, le spărgea, le curăţa de cojiţa aia
amară şi ni le împărţea în mod egal. Când îmi
curăţ nuci acum toamna, îmi aduc aminte de ea şi
de mâinile ei care alegeau atât de bine fiecare
petic de sâmbure de nucă. Ne dădea în leagăn şi
nu ne lăsa să ne certăm pe jucării.
Când a venit vremea să îmi strâng lucrurile care
o să-mi ţină companie la Bucureşti, nu m-am oprit
din plâns vreo două zile. Mi se părea nedrept să
plec de acasă, să îmi văd familia doar la
sfârşitul săptămânii, chiar dacă ştiam că la
mămăiţa îmi va fi aproape la fel de bine ca şi
lângă ai mei. Mămăiţa era atât de fericită că îşi
va avea nepoatele lângă ea, Cristina era
entuziasmată şi îmi povestea cât de frumos o să
fie să ieşim după masă să ne plimbăm în parc, să
mergem prin magazine să ne uităm după prostii,
pentru că ea mai stătuse câteodată vara în
Bucureşti şi îi descoperise câteva dintre
secrete. Cu toate astea, n-o să uit niciodată
lacrimile mamei din ziua în care am plecat spre o
altă casă.
Mie îmi dăduse dormitorul, Cristina şi mămăiţa
dormeau amândouă în sufragerie.
[Nu ştiu ce să spun mai întâi despre viaţa de la
bucureşti, din dormitorul meu, din balconul meu,
de la fereastra mea, din patul meu, pentru că
sînt atât de multe amintiri care se întretaie
acum, nelăsând nici uneia locul să se consume
până la capăt încât mi-e teamă să nu respect
cronologia, pe care o consider foarte importantă
pentru povestea acelei perioade a vieţii mele.]
Într-un timp (cred acum) destul de scurt, am
început să mă obişnuiesc cu totul. Mersul la
liceu în fiecare zi m-a ajutat să mă acomodez
treptat. De cele mai multe ori, eram foarte
fericită acolo, îmi plăcea să ştiu că am la
dispoziţie multe lucruri pe care acasă nu le
găseam, mă îndrăgostisem deja de Bucureşti şi
aşteptam cu nerăbdare lunea după weekendurile
petrecute acasă. Alteori însă, mă apuca un dor de
casă şi de ai mei încât simţeam că mi se rupe
inima şi că aş pleca în momentul ăla. Mămăiţa a
fost mereu lângă mine, chiar de la început. Avea
grijă să nu rămân singură deloc ca să nu-mi
amintesc întruna de acasă, făcea glume, mă
trimitea cu Cristina pe afară, aşteptându-ne cu
ceva bun de fiecare dată. Mămăiţa mea era cea mai
bună femeie pe care o cunoşteam atunci. Nu voisem
televizor în camera mea la Bucureşti, dar mămăiţa
mă chema în fiecare seară în care nu aveam de
învăţat să ne uităm toate la vreun film. De ziua
ei îi cumpăram flori multe pentru că erau cadoul
ei preferat şi vreo chestie pentru bucătărit,
pentru că descoperisem că şi acelea îi plac. Era
foarte fericită când îi aduceam flori, mă punea
săţi umplu două vaze cu apă şi le împărţeam în
aşa fel încât să pun în amândouă.
Cel mai bine făcea clătitele. Când veneam seara
de la liceu, mirosea de pe scara blocului a
clătite şi ghiceam că le-a umplut cu dulceaţa ei
de căpşuni. Le pudra cu mult zahăr vanilat şi ne
punea suc în pahare. Apoi se ducea în sufragerie
şi ne lăsa "să mai vorbiţi şi voi, nu vreau să
stau pe capul vostru".
A trecut clasa a noua, a trecut şi a zecea, a
început a unşpea. O iubeam pe mămăiţa ca pe
mamele mele. Îi scăpăta glasul când ajungeam
lunea dimineaţa la ea, mă lua în braţe şi mă pupa
pe amândoi obrajii. De-abia se târa în bastonul
ei, şi tot n-o lăsa pe Cristina să-mi deschidă
uşa, mi-o deschidea numai ea. Şi când îi găseam
faţa luminată de o rază invizibilă, îmi creştea
sufletul şi îmi spuneam în gând că vreau să
trăiască mult, să o cunoască şi copiii mei. Îi
mai aduceam câteodată seara sarailie de la
tip-top. Îi plăcea tare mult. Nu aceptam pentru
nimic să mănânc şi eu din ea, îmi plăcea să stau
pe scaun în faţa ei şi să mă uit cum muşcă cu
poftă din fiecare bucată.
Era ultima zi de şcoală înainte de vacanţa
intersemestrială. Era 2 februarie. Îmi strânsesem
câteva lucruri să le iau acasă. După ce am fost
la liceu, am dat pe la bloc să îmi iau rămas bun
de la mămăiţa, să-i spun că nu e decât o
săptămână până mă întorc. Am sunat. Mi-a deschis
Mariana, mama Cristinei. Am intrat, am salutat,
era acolo şi doamna Vali, o tanti foarte drăguţă
care venea în vizită de multe ori. Doamna Vali
era abătută. Uşa de la dormitor, închisă. La
sufragerie, la fel. Cristina era în bucătărie, a
apărut de după uşă plânsă. Doamna Vali a ieşit
înaintea mea şi mi-a spus: "Gata, Simona, s-a
terminat. Fii liniştită." Mi se părea că nu am
auzit bine, deşi am înţeles de prima dată despre
ce era vorba. Am strigat un Nu şi m-a bufnit
plînsul, m-am aşezat pe gresia din hol sprijinită
de peretele de la baie şi lângă mine a venit
Cristina, m-a luat în braţe şi a început să
plângă şi ea mai tare şi mai mult.
Nici nu m-au lăsat să intru s-o văd, pe canapeaua
pe care o văzusem trei ani, de pe care mă
întâmpinase în fiecare zi când veneam de la
şcoală, de pe care mă striga să-mi spună o vorbă.
Nici la înmormântare nu m-au luat, nici nu cred
că rezistam. N-am fost niciodată să-i pun o
floare la cap şi-o lumânare, pentru că au
îngropat-o într-un cimitir din Giuleşti-Sârbi,
ceva pe un deluşor, departe.
În casa ei am trăit în trei ani de zile de 10 ori
mai mult timp decât în casa mea, figura ei de
femeie bună şi blândă mi-a ieşit în cale de mult
mai multe ori decât chipurile alor mei.
Mă întreb dacă se gândeşte la mine, dacă îi e dor
de mine, cum îmi este mie de ea. O mai visez
câteodată şi îmi dau seama că poate de sus de
unde e ea mă ajută când am nevoie fără să ştiu.
Îmi e dor de mămăiţa mea şi tare mult aş fi vrut
să fie şi acum lângă mine, cum zicea ea: "Să vă
rugaţi la Dumnezeu să mă ţină sănătoasă să
terminaţi liceul aici lângă mine, şi la facultate
tot împreună să fim."
vineri, iulie 31, 2009
For the love of...love :)
Mi-am amintit zilele astea de librăria noastră. Ţii minte ziua aia? Am venit cu troleul 85, în care am numărat timp de 9 staţii câte persoane coboară şi urcă. La sfârşit erau doar 11 cu mine. Le-am numărat cu degete tremurânde la spate, cu ochii în ceaţă şi cu o inimă prea agitată pentru ziua aia de primăvară. Biletul meu de călătorie era primul pas făcut lângă tine, prima rază de soare care m-a mângâiat atunci a fost o frezie galbenă, puţin veştejită la vârful frunzei, cred că de nerăbdare. Şi semaforul...! Semaforul de la Eminescu, un semafor care a fost roşu atunci cât o zi întreagă. Atât aveam în faţă până la tine, câteva dungi albe desenate pe asfalt cu neîndemânare de o mână nepricepută încă. Dar şi dungile parcă tremurau. Cred că şi tu. Prima cercetare a privirii tale a fost o călătorie lungă, inimaginabil de curioasă şi nesătulă încă de întâia oară. Primul cuvânt adresat ţie, numele tău, a fost altarul pe care jertfeam copilăria de până la cei 17 ani ai mei. Prima atingere a mâinii tale (în staţia de la tineretului :) a fost cel mai adânc fior pe care un corp omenesc îl poate simţi, imagina sau visa. Primul sărut pe care ţi l-am dăruit sfios, cu ochii închişi (singura dată :)) a fost promisiunea că îţi voi fi alături de atunci înainte. Prima îmbrăţişare în care am auzit şi bătăi de inimă a fost dovada ta că vei lua parte la spectacolul a doi ani, 4 luni, 24 zile (to be continued...)
mă bucur că iubesc şi că viaţa nu m-a privat de cea mai mare minune a ei (:
mă bucur că iubesc şi că viaţa nu m-a privat de cea mai mare minune a ei (:
sâmbătă, iulie 18, 2009
Emoţie şi valuri şi muzică şi soare şi plajă
Dacă vrei să citeşti asta, PLAY întâi pe melodie :)
Imnul Liberty Parade 2009
Asculta mai multe audio Blog
Pentru că se poartă vara şi toată lumea e plecată (mai mult sau mai puţin, de-adevăratelea sau doar cu mintea) la mare, şi pentru că m-am îndrăgostit de imnul Liberty Parade, o să zic şi de ce. Ce-mi inspiră mie melodia asta de nu mă mai satur să o ascult cu ochii închişi şi cu urechile ciulite, doar-doar oi auzi şi eu valuri izbindu-mă peste picioare stând aşa cu ochii închişi.
Îmi imaginez un asfinţit portocaliu în partea stângă şi în partea dreaptă a plajei, roşu intens la mijloc, un soare care nu se grăbeşte să se scufunde în mare pe partea cealaltă a ei şi sunete de pescăruşi departe departe, cât să-mi amintească de mare şi când sînt cu ochii închişi. Un nisip zgrunţuros sub tălpi aici, moale mai încolo, fin de tot să-mi mângâie degetele mici când desenez fără talent în el uitându-mă la soarele care refuză să se scurgă încă, agonizând alături de câteva vapoare luminate puternic şi mai departe de capătul mării. Nici nu ştiu dacă sînt vapoare, dar aşa mă gândesc, că prea se văd frumos. Uite lângă mine o porţiune de nisip ud, aici a ajuns marea şi a intrat fără să ceară voie, a căşunat pe partea mea de plajă şi a vrut să mă mângâie umed pe aceleaşi degete mici care mai devreme desenau în nisip. Mă înţeapă scoici pisate de alte tălpi nerăbdătoare să simtă vibraţia mării care se agită de fiecare dată când o întâlnesc aşa dezbrăcată, încercând să mă ispitească să o iau în braţe necondiţionat. E multă lume mai încolo, aud melodia asta atât de în mine şi atât de mult aş vrea să dansez. Dacă închid ochii şi doar ascult, îmi vine să râd şi să ţip, ştiind că respir fiecare bucată de fericire care există pe porţiunea mea de nisip umed, în scoicile fărâmate de sub picioarele mele şi pe vapoarele care străpung continuitatea mării atât de hotărât şi sălbatic. Vreau să râd din suflet, să mă cutremur râzând, pentru că am un nod în gât şi un gol în stomac care îmi dă atâta adrenalină că nu am unde s-o descarc pe toată. Vreau să râd şi să plâng mult de tot, mult mult, e atât de tristă încât mă face să râd plângând şi să visez şi să vreau să mă cufund cu totul în mare, să simt că-mi aparţine toată. De unde o senzaţie atât de complicată, o să invit pescăruşii la dans, să râdem tare şi să închidem ochii să auzim muzica direct în noi. Îmi trebuie un timp fără sfârşit să mă bucur enorm de un simplu moment care vibrează pe o singură melodie, lângă un singur soare, peste toată lumea. Unde-mi sînt pescăruşii? Le zic să vină toţi la petrecerea sufletului meu, care n-a mai râs de mult euforic şi cu emoţie.
Tu ce simţi când auzi melodia asta?
Imnul Liberty Parade 2009
Asculta mai multe audio Blog
Pentru că se poartă vara şi toată lumea e plecată (mai mult sau mai puţin, de-adevăratelea sau doar cu mintea) la mare, şi pentru că m-am îndrăgostit de imnul Liberty Parade, o să zic şi de ce. Ce-mi inspiră mie melodia asta de nu mă mai satur să o ascult cu ochii închişi şi cu urechile ciulite, doar-doar oi auzi şi eu valuri izbindu-mă peste picioare stând aşa cu ochii închişi.
Îmi imaginez un asfinţit portocaliu în partea stângă şi în partea dreaptă a plajei, roşu intens la mijloc, un soare care nu se grăbeşte să se scufunde în mare pe partea cealaltă a ei şi sunete de pescăruşi departe departe, cât să-mi amintească de mare şi când sînt cu ochii închişi. Un nisip zgrunţuros sub tălpi aici, moale mai încolo, fin de tot să-mi mângâie degetele mici când desenez fără talent în el uitându-mă la soarele care refuză să se scurgă încă, agonizând alături de câteva vapoare luminate puternic şi mai departe de capătul mării. Nici nu ştiu dacă sînt vapoare, dar aşa mă gândesc, că prea se văd frumos. Uite lângă mine o porţiune de nisip ud, aici a ajuns marea şi a intrat fără să ceară voie, a căşunat pe partea mea de plajă şi a vrut să mă mângâie umed pe aceleaşi degete mici care mai devreme desenau în nisip. Mă înţeapă scoici pisate de alte tălpi nerăbdătoare să simtă vibraţia mării care se agită de fiecare dată când o întâlnesc aşa dezbrăcată, încercând să mă ispitească să o iau în braţe necondiţionat. E multă lume mai încolo, aud melodia asta atât de în mine şi atât de mult aş vrea să dansez. Dacă închid ochii şi doar ascult, îmi vine să râd şi să ţip, ştiind că respir fiecare bucată de fericire care există pe porţiunea mea de nisip umed, în scoicile fărâmate de sub picioarele mele şi pe vapoarele care străpung continuitatea mării atât de hotărât şi sălbatic. Vreau să râd din suflet, să mă cutremur râzând, pentru că am un nod în gât şi un gol în stomac care îmi dă atâta adrenalină că nu am unde s-o descarc pe toată. Vreau să râd şi să plâng mult de tot, mult mult, e atât de tristă încât mă face să râd plângând şi să visez şi să vreau să mă cufund cu totul în mare, să simt că-mi aparţine toată. De unde o senzaţie atât de complicată, o să invit pescăruşii la dans, să râdem tare şi să închidem ochii să auzim muzica direct în noi. Îmi trebuie un timp fără sfârşit să mă bucur enorm de un simplu moment care vibrează pe o singură melodie, lângă un singur soare, peste toată lumea. Unde-mi sînt pescăruşii? Le zic să vină toţi la petrecerea sufletului meu, care n-a mai râs de mult euforic şi cu emoţie.
Tu ce simţi când auzi melodia asta?
marți, iulie 07, 2009
A kind of leapsa
1) Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând:
...dupa toata bunatatea pe care mi-ati aratat-o...
(Arta de a nu scrie un roman, Jerome K. Jerome)
2) Fără să verificaţi, cât e ora?
21:30
3) Verificaţi:
21:37
4) Cum sunteţi îmbrăcat?
Pijama mov cu stele si spirale
5) Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Ceremonia-priveghi pentru Michael Jackson
6) Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
O femeie care vorbeste despre Michael.
7) Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Azi, am cautat de munca :))
8) Aţi visat ieri noapte?
Cred ca da.
9) Când aţi râs ultima dată?
Acum cel mult o ora.
10) Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Nici macar un tablou, doar culoare.
11) Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Oh, o casa.
12) Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Carolina (duminica)
13) Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
Cred ca nu.
14) Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Nu inteleg unde duce.
15) Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă.
Plang.
16) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?
Luiza
17) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de un băiat?
Dan
18) V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
Niciodata.
19) Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe Porţile Raiului?
Acum esti acasa.
20) Dacă aţi putea schimba ceva în lume în afară de politică, ce aţi schimba?
Nu in lume..in Romania. As da voie femeilor sa aiba mai multi barbati :))
21) Vă place să dansaţi?
Cateodata.
22) Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?
CatalinZ, maximum, Mr-BiG, journal a deux.
PS> N-a dus nicaieri ?:))
...dupa toata bunatatea pe care mi-ati aratat-o...
(Arta de a nu scrie un roman, Jerome K. Jerome)
2) Fără să verificaţi, cât e ora?
21:30
3) Verificaţi:
21:37
4) Cum sunteţi îmbrăcat?
Pijama mov cu stele si spirale
5) Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Ceremonia-priveghi pentru Michael Jackson
6) Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
O femeie care vorbeste despre Michael.
7) Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Azi, am cautat de munca :))
8) Aţi visat ieri noapte?
Cred ca da.
9) Când aţi râs ultima dată?
Acum cel mult o ora.
10) Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Nici macar un tablou, doar culoare.
11) Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Oh, o casa.
12) Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Carolina (duminica)
13) Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
Cred ca nu.
14) Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Nu inteleg unde duce.
15) Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă.
Plang.
16) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?
Luiza
17) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de un băiat?
Dan
18) V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
Niciodata.
19) Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe Porţile Raiului?
Acum esti acasa.
20) Dacă aţi putea schimba ceva în lume în afară de politică, ce aţi schimba?
Nu in lume..in Romania. As da voie femeilor sa aiba mai multi barbati :))
21) Vă place să dansaţi?
Cateodata.
22) Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?
CatalinZ, maximum, Mr-BiG, journal a deux.
PS> N-a dus nicaieri ?:))
luni, iulie 06, 2009
Am soare-n par
Bun. Ce ma inspira este poza de la avatarul meu din seara asta :))
Stii cum sta treaba cu soarele de vara? E fierbinte si te frige o zi intreaga, iti usuca pielea si tot ce mai ai pe sub piele, te pune la frigarui si te slabeste *chiar si la propriu*.
Dar e o smecherie la mijloc. E un fel de complot. Adica ceea ce-ti trebuie este un pic de noroc si de inspiratie ca sa iesi vara pe seara afara, pe la amiaza asa si sa descoperi ca soarele cel crunt si fioros se transforma brusc, timp de maxim 20 de minute, intr-o prajitura sclipitoare, dulce si aducatoare de surplus de serotonina. Zau. Daca nimeresti alea 20 de minute intr-un loc ferit, sa zicem intre copaci sau pe pajisti intinse (in niciun caz intre cladiri, ca alea pastreaza caldura), atunci sa fii sigur ca, desi pare putin timp pentru ca starea ta de spirit irascibila de la atata arsita sa se transforme, e foarte posibil sa razi mai mult, sa fii mai detasat sau sa simti ca esti mai vioi dupa ce te infrupti din prajiturica gustoasa de pe cer. Cel mai mult conteaza sa nu fii singur cand te pui la masa si sa te gandesti ca nu poti sa pierzi pentru nimic in lume momentul magic in care lumea e a ta si soarele te manjeste cu crema calduta pe obraji. Si daca inca nu esti convins ca merita sa incerci sa descoperi cele 20 de minute fermecate de dupa-masa, gandeste-te ca vara e scurta si, cu cat pierzi mai multe ocazii de a fi rasfatat de zeul Ra[:))], cu atat mai aproape va fi sfarsitul sezonului in care soarele e atotstapanitor.
Uite acum poza care m-a inspirat.
Stii cum sta treaba cu soarele de vara? E fierbinte si te frige o zi intreaga, iti usuca pielea si tot ce mai ai pe sub piele, te pune la frigarui si te slabeste *chiar si la propriu*.
Dar e o smecherie la mijloc. E un fel de complot. Adica ceea ce-ti trebuie este un pic de noroc si de inspiratie ca sa iesi vara pe seara afara, pe la amiaza asa si sa descoperi ca soarele cel crunt si fioros se transforma brusc, timp de maxim 20 de minute, intr-o prajitura sclipitoare, dulce si aducatoare de surplus de serotonina. Zau. Daca nimeresti alea 20 de minute intr-un loc ferit, sa zicem intre copaci sau pe pajisti intinse (in niciun caz intre cladiri, ca alea pastreaza caldura), atunci sa fii sigur ca, desi pare putin timp pentru ca starea ta de spirit irascibila de la atata arsita sa se transforme, e foarte posibil sa razi mai mult, sa fii mai detasat sau sa simti ca esti mai vioi dupa ce te infrupti din prajiturica gustoasa de pe cer. Cel mai mult conteaza sa nu fii singur cand te pui la masa si sa te gandesti ca nu poti sa pierzi pentru nimic in lume momentul magic in care lumea e a ta si soarele te manjeste cu crema calduta pe obraji. Si daca inca nu esti convins ca merita sa incerci sa descoperi cele 20 de minute fermecate de dupa-masa, gandeste-te ca vara e scurta si, cu cat pierzi mai multe ocazii de a fi rasfatat de zeul Ra[:))], cu atat mai aproape va fi sfarsitul sezonului in care soarele e atotstapanitor.
Uite acum poza care m-a inspirat.
joi, iunie 18, 2009
Fără titlu
Dacă te cunosc, ştii cu siguranţă că îmi pasă de tine şi că ţin să nu păţeşti nimic rău vreodată, că îmi doresc să ai parte doar de fericire şi să strălucească întotdeauna soarele deasupra ta. Să nu cunoşti necazuri sau supărări, să nu ştii ce înseamnă răutate înspre tine şi să ai în fiecare nouă zi un zâmbet mai larg pe buze decât în ziua precedentă. Dacă ai simţit vreodată că în sufletul meu ai un loc special şi că aş face pentru tine tot ce mi-ar sta în puteri ca să nu te simţi singur sau trist, atunci să ştii că asta nu e nici pe jumătate din ce pot să-ţi ofer ca sentiment. Să ţii minte că întotdeauna voi trimite un gând spre tine ca să mă simţi şi să simţi starea mea de spirit, pe care deseori ţi-o fur fără să vreau măcar. Dacă atunci când vei citi rândurile astea scrise pentru tine, imaginea mea îţi va apărea în ochi şi mă vei auzi citindu-ţi, să nu te îndoieşti că meriţi cel mai bun loc în inima mea, că mă gândesc ce faci şi că m-aş resemna vreodată să trăiesc fără vorba ta bună şi fără visele în care apari şi tu lângă mine. Dacă m-ai înţeles de cele mai multe ori când ţi-am spus un lucru care mă apăsa sau nu şi dacă ţii minte toate dăţile când te-am/m-ai alin(t)at, voi fi sigură că mi-am ales prietenii mai bine decât o puteam face în mod programat. Dacă ai nevoie de ajutor, strigă-mă şi o să fiu lângă tine în următoarea clipă.
Postul ăsta este doar pentru acele puţine persoane din viaţa mea la care ţin cu adevărat.
Postul ăsta este doar pentru acele puţine persoane din viaţa mea la care ţin cu adevărat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
">
