vineri, aprilie 09, 2010
marți, martie 16, 2010
Toaletele noastre sau "Ce-ţi doresc eu ţie, dragă SNSPA!"
Azi am avut o revelaţie. Să notez în calendar, că e lucru mare.
Toată lumea din FCRP cred că şi-a pus problema la un moment dat de ce, în sediul SNSPA, pe fiecare etaj există de două ori mai multe toalete pentru băieţi decât pentru fete. Adică pentru băieţi două toalete, iar pentru fete, una singură. Primul lucru pe care l-am remarcat la începutul facultăţii a fost discriminarea în rândul toaletelor. Nu ar fi nimeni atât de intrigat pentru asta, dar dacă te gândeşti că 99% dintre studenţi sunt fete, atunci...cred că e discutabil.
E cumva o dovadă că apreciem orice exemplar masculin care păşeşte în rândul nostru? Dar ce apreciere e asta, e un fel de venerare??!!
E absurd să priveşti cum se formează în pauze cozi la toaletele fetelor, mai ceva ca la pâine. Cozi la care aştepţi 15 minute, iar tu nu eşti decât a patra persoană din rând. Păi atunci de ce nu merge mai repede?? Păi e simplu, pentru că fiecare fată din faţa ta mai stă încă 3 minute să se pocească în oglindă când iese.
Strategic, toaletele băieţilor se află lângă toaleta la a cărei coadă tu aştepţi cele 15 minute. 15 minute. Suficient timp în care să remarci că acolo, lângă tine, uşa aia pe care scrie B nu a fost deschisă niciodată. Dacă eşti şi mai atentă şi spiritul tău de observaţie este mult mai dezvoltat atunci când ai nevoie la baie, poţi să constaţi chiar faptul că pe culoarul pe care te afli, şi care, la rândul lui, se află lângă scară (deci un fel de culoar principal), nu a trecut NICI UN băiat de când tu aştepţi "mândrele" să elibereze toaleta.
Aşa, acuma revelaţia :>
[După ce-am scris până aici, încep să cred că nu a fost o revelaţie, ci, s-ar putea, doar o interpretare greşită a problemei :)) ]
Mă gândeam că toaletele sînt făcute şi pentru Ştiinţe Politice şi Adminsitraţie, nu numai pentru FCRP, unde e plin de fete. Dar chiar şi pe dincolo, majoritatea este reprezentată de...fete :|
Aa, sau mai poate fi vorba de ceva:
Precis ăştia de la facultate au anticipat acum 20 de ani că vor înfiinţa şi secţiile de Publicitate, şi, mai ales, de Management, unde, într-adevăr, sunt băieţi "cu carul" (de fapt nici acolo prea mulţi, dar oricum foarte mulţi faţă de slăbuţa FCRP)
Probabil că toaletele astea pe ei i-au aşteptat atâta timp, iar acum băieţii le primesc în stare foarte bună de funcţionare. Adică...de neutilizare. Na, parcă nici sigiliul nu le e rupt încă, ia să mă uit mâine :))
Poate ar trebui să facem o petiţie, noi, fetele, prin care să cerem mai multe toalete.
Dar unde să le mai construiască? Nu, în facultate nu e loc. Decât pentru două persoane pe scări. Obligatoriu aştepţi la parter să coboare ăla de la trei. Cum de unde ştii când vine? Îi auzi paşii. E locul strâmt şi se face ecou.
Toată lumea din FCRP cred că şi-a pus problema la un moment dat de ce, în sediul SNSPA, pe fiecare etaj există de două ori mai multe toalete pentru băieţi decât pentru fete. Adică pentru băieţi două toalete, iar pentru fete, una singură. Primul lucru pe care l-am remarcat la începutul facultăţii a fost discriminarea în rândul toaletelor. Nu ar fi nimeni atât de intrigat pentru asta, dar dacă te gândeşti că 99% dintre studenţi sunt fete, atunci...cred că e discutabil.
E cumva o dovadă că apreciem orice exemplar masculin care păşeşte în rândul nostru? Dar ce apreciere e asta, e un fel de venerare??!!
E absurd să priveşti cum se formează în pauze cozi la toaletele fetelor, mai ceva ca la pâine. Cozi la care aştepţi 15 minute, iar tu nu eşti decât a patra persoană din rând. Păi atunci de ce nu merge mai repede?? Păi e simplu, pentru că fiecare fată din faţa ta mai stă încă 3 minute să se pocească în oglindă când iese.
Strategic, toaletele băieţilor se află lângă toaleta la a cărei coadă tu aştepţi cele 15 minute. 15 minute. Suficient timp în care să remarci că acolo, lângă tine, uşa aia pe care scrie B nu a fost deschisă niciodată. Dacă eşti şi mai atentă şi spiritul tău de observaţie este mult mai dezvoltat atunci când ai nevoie la baie, poţi să constaţi chiar faptul că pe culoarul pe care te afli, şi care, la rândul lui, se află lângă scară (deci un fel de culoar principal), nu a trecut NICI UN băiat de când tu aştepţi "mândrele" să elibereze toaleta.
Aşa, acuma revelaţia :>
[După ce-am scris până aici, încep să cred că nu a fost o revelaţie, ci, s-ar putea, doar o interpretare greşită a problemei :)) ]
Mă gândeam că toaletele sînt făcute şi pentru Ştiinţe Politice şi Adminsitraţie, nu numai pentru FCRP, unde e plin de fete. Dar chiar şi pe dincolo, majoritatea este reprezentată de...fete :|
Aa, sau mai poate fi vorba de ceva:
Precis ăştia de la facultate au anticipat acum 20 de ani că vor înfiinţa şi secţiile de Publicitate, şi, mai ales, de Management, unde, într-adevăr, sunt băieţi "cu carul" (de fapt nici acolo prea mulţi, dar oricum foarte mulţi faţă de slăbuţa FCRP)
Probabil că toaletele astea pe ei i-au aşteptat atâta timp, iar acum băieţii le primesc în stare foarte bună de funcţionare. Adică...de neutilizare. Na, parcă nici sigiliul nu le e rupt încă, ia să mă uit mâine :))
Poate ar trebui să facem o petiţie, noi, fetele, prin care să cerem mai multe toalete.
Dar unde să le mai construiască? Nu, în facultate nu e loc. Decât pentru două persoane pe scări. Obligatoriu aştepţi la parter să coboare ăla de la trei. Cum de unde ştii când vine? Îi auzi paşii. E locul strâmt şi se face ecou.
sâmbătă, februarie 20, 2010
Ca s-ajung până la tine
Tu ştii ce-i aia renunţare?
Renunţare e ce fac eu acum.
Contra-cost.
Contra-cost spiritual.
Mă sărăceşte, dar merită.
Tu ai renunţat demult, nu?
(explicit, cu sens adică:)
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o, poate, niciodată.
A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist adus din alte ţări
De nişte păsări albe-călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată.
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!
Ion Minulescu, Celei care pleacă
A, acum are sens, nu?
Renunţare e ce fac eu acum.
Contra-cost.
Contra-cost spiritual.
Mă sărăceşte, dar merită.
Tu ai renunţat demult, nu?
(explicit, cu sens adică:)
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o, poate, niciodată.
A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist adus din alte ţări
De nişte păsări albe-călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată.
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!
Ion Minulescu, Celei care pleacă
A, acum are sens, nu?
luni, februarie 08, 2010
O moarte care nu dovedeşte nimic
Cine ar fi crezut că în 1923 femeile nu mai erau subjugate bărbaţilor, vă spun eu, s-ar fi înşelat. Cartea lui Anton Holban, mai sus-numita, stă mărturie acestei aparenţe.
(totul este povestit din propria perspectivă)
Sandu, un multi-amorezat, care încearcă să cucerească orice fată intelectuală în schimbul unor trăiri de-o clipă, este obişnuit ca succesele lui în dragoste să fie materializate cu orice preţ. Nu mult îi ia însă lui Sandu să fie săgetat cu adevărat de dragoste, pe care el o numeşte, stăpân pe sine, numai obişnuinţă şi "frică de singurătate". Se găseşte brusc făcând parte dintr-un cuplu, însă nu consideră că este cazul să ofere o valoare foarte mare sentimentelor care se nasc cu fiecare zi pe care el o petrece în compania Irinei. Irina este fata care se va supune umilă tuturor dorinţelor trupeşti şi intelectuale ale lui Sandu (acesta oferindu-i Irinei ajutorul în demersul său spiritual şi intelectual), aceasta nelăsând totuşi impresia de "supusă cu forţa". Fata îl iubeşte pe Sandu cu o putere pe care numai moartea o poate avea asupra oamenilor, deşi, de fiecare dată, bărbatul îi atrage atenţia că niciodată nu va exista ocazia ca între ei să se consume o căsnicie. Irina se mulţumeşte întotdeauna cu puţin, atâta vreme cât puţinul este rupt din existenţa lui Sandu. Îi dăruieşte acestuia toate ideile şi gândurile ei, toate speranţele, viaţa ei toată, primind în schimb doar clipele în care simte că trăieşte pentru a avea grijă de Sandu. Chiar dacă el se plictiseşte repede de prezenţa ei şi insinuează motive pentru a se despărţi, chiar dacă el o trimite la alţii şi o vrea înapoi imediat, din gelozie (de care el nu-şi dă seama de la început) sau, pur şi simplu, din invidie pentru bărbaţii care ar putea-o avea pe Irina.
Irina, supusă numai lui, niciodată cu o părere proprie, întotdeauna repetându-i ideile lui Sandu, îi lasă acestuia impresia că nu poate fi în stare să trăiască decât în urma ajutorului primit din partea celorlalţi, persoane care să hotărască în numele ei pentru chiar viaţa sa.
Irina se mută la ţară cu familia, fapt care îi va îndepărta pe cei doi, mai cu seamă că Sandu pleacă şi el la Paris.
Scrisorile lor se răresc, până când răspunsurile Irinei nu mai sosesc deloc. Sandu îşi închipuie că aceasta şi-a îndeplinit promisiunea de a se omorî pentru el, neputând suporta distanţa şi răceala relaţiei lor, sau că fata s-a măritat cu un alt bărbat. După un timp de aşteptare, în care Sandu cântăreşte cele două posibilităţi, îi scrie din nou Irinei, dar, neprimind nici acum un răspuns, îi trimite scrisoarea unui prieten comun, care avea să i-o înmâneze direct.
Fata îi răspunde ambiguu, lăsând loc interpretării asupra scrisorii sale.
Sandu se hotărăşte să se întoarcă în ţară pentru a clarifica situaţia. Aici află că Irina se măritase cu Marcu şi se mutase la Sinaia.
Întâlnirea lor îi face să-şi dorească amândoi împăcarea şi Irina hotărăşte să se despartă de Marcu. Acest lucru nu se întâmplă însă, se pare, din cauza aceleiaşi indecizii şi din cauza influenţei pe care alte persoane o aveau asupra gândirii ei.
Dacă Sandu a acceptat această despărţire finală cu uşurinţă a fost numai meritul firii sale, fire ce-i impune o nouă legătură sentimentală după eşecul suferit.
După mai mult timp, Sandu primeşte o telegramă în care este anunţată moartea Irinei. Aceasta se aruncase după o stâncă din Sinaia, adică îşi îndeplinise o dorinţă: aceea de a nu trăi decât dacă o face pentru Sandu.
Iar acesta o considerase întotdeauna nevrednică de a lua o hotărâre oricât de mică pentru viaţa ei. În fond, Irina luase cea mai mare hotărâre, lucru de care nimeni nu o vedea a fi în stare.
Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic
(totul este povestit din propria perspectivă)
Sandu, un multi-amorezat, care încearcă să cucerească orice fată intelectuală în schimbul unor trăiri de-o clipă, este obişnuit ca succesele lui în dragoste să fie materializate cu orice preţ. Nu mult îi ia însă lui Sandu să fie săgetat cu adevărat de dragoste, pe care el o numeşte, stăpân pe sine, numai obişnuinţă şi "frică de singurătate". Se găseşte brusc făcând parte dintr-un cuplu, însă nu consideră că este cazul să ofere o valoare foarte mare sentimentelor care se nasc cu fiecare zi pe care el o petrece în compania Irinei. Irina este fata care se va supune umilă tuturor dorinţelor trupeşti şi intelectuale ale lui Sandu (acesta oferindu-i Irinei ajutorul în demersul său spiritual şi intelectual), aceasta nelăsând totuşi impresia de "supusă cu forţa". Fata îl iubeşte pe Sandu cu o putere pe care numai moartea o poate avea asupra oamenilor, deşi, de fiecare dată, bărbatul îi atrage atenţia că niciodată nu va exista ocazia ca între ei să se consume o căsnicie. Irina se mulţumeşte întotdeauna cu puţin, atâta vreme cât puţinul este rupt din existenţa lui Sandu. Îi dăruieşte acestuia toate ideile şi gândurile ei, toate speranţele, viaţa ei toată, primind în schimb doar clipele în care simte că trăieşte pentru a avea grijă de Sandu. Chiar dacă el se plictiseşte repede de prezenţa ei şi insinuează motive pentru a se despărţi, chiar dacă el o trimite la alţii şi o vrea înapoi imediat, din gelozie (de care el nu-şi dă seama de la început) sau, pur şi simplu, din invidie pentru bărbaţii care ar putea-o avea pe Irina.
Irina, supusă numai lui, niciodată cu o părere proprie, întotdeauna repetându-i ideile lui Sandu, îi lasă acestuia impresia că nu poate fi în stare să trăiască decât în urma ajutorului primit din partea celorlalţi, persoane care să hotărască în numele ei pentru chiar viaţa sa.
Irina se mută la ţară cu familia, fapt care îi va îndepărta pe cei doi, mai cu seamă că Sandu pleacă şi el la Paris.
Scrisorile lor se răresc, până când răspunsurile Irinei nu mai sosesc deloc. Sandu îşi închipuie că aceasta şi-a îndeplinit promisiunea de a se omorî pentru el, neputând suporta distanţa şi răceala relaţiei lor, sau că fata s-a măritat cu un alt bărbat. După un timp de aşteptare, în care Sandu cântăreşte cele două posibilităţi, îi scrie din nou Irinei, dar, neprimind nici acum un răspuns, îi trimite scrisoarea unui prieten comun, care avea să i-o înmâneze direct.
Fata îi răspunde ambiguu, lăsând loc interpretării asupra scrisorii sale.
Sandu se hotărăşte să se întoarcă în ţară pentru a clarifica situaţia. Aici află că Irina se măritase cu Marcu şi se mutase la Sinaia.
Întâlnirea lor îi face să-şi dorească amândoi împăcarea şi Irina hotărăşte să se despartă de Marcu. Acest lucru nu se întâmplă însă, se pare, din cauza aceleiaşi indecizii şi din cauza influenţei pe care alte persoane o aveau asupra gândirii ei.
Dacă Sandu a acceptat această despărţire finală cu uşurinţă a fost numai meritul firii sale, fire ce-i impune o nouă legătură sentimentală după eşecul suferit.
După mai mult timp, Sandu primeşte o telegramă în care este anunţată moartea Irinei. Aceasta se aruncase după o stâncă din Sinaia, adică îşi îndeplinise o dorinţă: aceea de a nu trăi decât dacă o face pentru Sandu.
Iar acesta o considerase întotdeauna nevrednică de a lua o hotărâre oricât de mică pentru viaţa ei. În fond, Irina luase cea mai mare hotărâre, lucru de care nimeni nu o vedea a fi în stare.
Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic
miercuri, februarie 03, 2010
Mami, tu plangi vreodata?
Nu mai plansesem de mult timp. Cred ca sint cateva luni bune. De ce plang oamenii? Dar eu?
Cand simt ca nu mai pot face fata unor lucruri, cand simt ca toata lumea mai are un pic si se prabuseste peste mine, cand ma sufoca examenul la politologie imi vine sa plang. Nu infundat, nu pe ascuns, ci asa cum plange un copil mic, cu suspine.
Si printre scancete nu ma gandesc de ce viata e cruda si nu aduce satisfactii, ma gandesc cat sint de mica pe langa toate lucrurile pe care nu le am si le vreau. Cat sint de slaba in fata unor probleme pe care le chem cu propriul meu glas.
Nu sufar de depresie, doar ma ajunge cateodata un moment in care prefer sa tac si sa plang si sa trag apoi aer in piept ca premiu pentru rabdarea si pasiunea cu care imi intampin fiecare clipa de viata.
*-Mami, tu plangi vreodata?
-Da.
-Pot sa plang?
-Plangi, fetito, descarca-te.
*
Am plans. Mult si fara sa ma doara.
Cand simt ca nu mai pot face fata unor lucruri, cand simt ca toata lumea mai are un pic si se prabuseste peste mine, cand ma sufoca examenul la politologie imi vine sa plang. Nu infundat, nu pe ascuns, ci asa cum plange un copil mic, cu suspine.
Si printre scancete nu ma gandesc de ce viata e cruda si nu aduce satisfactii, ma gandesc cat sint de mica pe langa toate lucrurile pe care nu le am si le vreau. Cat sint de slaba in fata unor probleme pe care le chem cu propriul meu glas.
Nu sufar de depresie, doar ma ajunge cateodata un moment in care prefer sa tac si sa plang si sa trag apoi aer in piept ca premiu pentru rabdarea si pasiunea cu care imi intampin fiecare clipa de viata.
*-Mami, tu plangi vreodata?
-Da.
-Pot sa plang?
-Plangi, fetito, descarca-te.
*
Am plans. Mult si fara sa ma doara.
sâmbătă, ianuarie 30, 2010
Ai două iubite :))
Olanda: Ai două iubite. Te poţi însura cu amîndouă. Ele se pot căsători între ele.
Moldova: Ai două iubite. Di la tini sî audi gîlşeava aia în fiecari noapti măi omuli?
Rusia: Ai două iubite. Stalinskaya şi Moskovskaya.
Pakistan: Ai două iubite. Cea mai în vîrstă are 6 ani...
India. Ai două iubite. Budha nu ştie nimic.
Turcia: Ai două iubite. Una îţi face mîncare, una îţi spală rufele, una îţi calcă hainele şi una le supraveghează pe celelalte. Chiar vroiai să te credem că ai numai două?
China: Ai două iubite. Din cîteva miliarde de motive.
Bulgaria: Ai două iubite. Pe una o cheamă Sofia. Cînd cealaltă te întreabă "unde ai fost?", răspunzi "la Sofia!" şi esti în deplină siguranţă.
Germania: Ai două iubite. Ambele blonde.
Mexic: Ai două iubite. Vin hoţii şi fură jumatate. Îţi mai dă vecinul una. Împrumuţi trei din barul de vizavi. Vecinul îşi ia partea inapoi. Cîte ţi-au mai rămas?
Anglia: Ai două iubite. Absolut superbe. Iar ai băut prea mult...
SUA: Ai două iubite. Una pe Facebook şi una pe Myspace. Nu le-ai văzut niciodată.
Brazilia: Ai două iubite. Rosaria Fiorella Andrea Luiza Esmeralda Carla Vitoria Alessandra del Campo şi încă una.
Dubai: Ai două iubite. Placate cu aur.
Cuba: Ai două iubite. Nu eşti deloc Fidel.
Suedia: Ai două iubite. În IKEA chiar găseşti orice...
Spania: Ai două iubite. Mai tîrziu descoperi că ele sunt de fapt surori. Puţin mai tîrziu afli că tu esti chiar fratele lor mort la naştere. Mai ai un frate geamăn dezmoştenit de către soacra portarului, care portar nu-şi mai aduce aminte nimic din copilarie. Viaţa ta e o telenovelă.
Grecia: Ai două iubite. Vecinul se cam dă la una dintre ele. Dimineaţă te trezeşti cu un cal mare de lemn în faţa casei. Mai bine fugi!
Luat de aici
Moldova: Ai două iubite. Di la tini sî audi gîlşeava aia în fiecari noapti măi omuli?
Rusia: Ai două iubite. Stalinskaya şi Moskovskaya.
Pakistan: Ai două iubite. Cea mai în vîrstă are 6 ani...
India. Ai două iubite. Budha nu ştie nimic.
Turcia: Ai două iubite. Una îţi face mîncare, una îţi spală rufele, una îţi calcă hainele şi una le supraveghează pe celelalte. Chiar vroiai să te credem că ai numai două?
China: Ai două iubite. Din cîteva miliarde de motive.
Bulgaria: Ai două iubite. Pe una o cheamă Sofia. Cînd cealaltă te întreabă "unde ai fost?", răspunzi "la Sofia!" şi esti în deplină siguranţă.
Germania: Ai două iubite. Ambele blonde.
Mexic: Ai două iubite. Vin hoţii şi fură jumatate. Îţi mai dă vecinul una. Împrumuţi trei din barul de vizavi. Vecinul îşi ia partea inapoi. Cîte ţi-au mai rămas?
Anglia: Ai două iubite. Absolut superbe. Iar ai băut prea mult...
SUA: Ai două iubite. Una pe Facebook şi una pe Myspace. Nu le-ai văzut niciodată.
Brazilia: Ai două iubite. Rosaria Fiorella Andrea Luiza Esmeralda Carla Vitoria Alessandra del Campo şi încă una.
Dubai: Ai două iubite. Placate cu aur.
Cuba: Ai două iubite. Nu eşti deloc Fidel.
Suedia: Ai două iubite. În IKEA chiar găseşti orice...
Spania: Ai două iubite. Mai tîrziu descoperi că ele sunt de fapt surori. Puţin mai tîrziu afli că tu esti chiar fratele lor mort la naştere. Mai ai un frate geamăn dezmoştenit de către soacra portarului, care portar nu-şi mai aduce aminte nimic din copilarie. Viaţa ta e o telenovelă.
Grecia: Ai două iubite. Vecinul se cam dă la una dintre ele. Dimineaţă te trezeşti cu un cal mare de lemn în faţa casei. Mai bine fugi!
Luat de aici
vineri, ianuarie 22, 2010
Definiţia ne-reciprocităţii: :))
Ea izbucnea în lacrimi: -Dar dacă eu nu mă pot lipsi de tine!
Atunci tot aşa de pervers, dar cu sufletul în acelaşi timp plin de părere de rău pentru durerea ei, o povăţuiam să aibă voinţa să mă uite şi să se distreze cu alţii. Imediat ce s-ar fi distrat, aş fi suferit. Odată, familia ei i-a găsit chiar un candidat, la ţară, la o mătuşă. Când mi-a spus, râzând, istoria, am trimis-o să-l vadă şi, dacă se poate, să-l accepte. La întoarcere, mi-a povestit toată prostia candidatului şi eu m-am amuzat cel dintâi.
(Am trimis-o ca să încerc să găsesc o modalitate de a scăpa de ea şi, în acelaşi timp, să-i văd repulsia faţă de alţii şi întoarcerea ei şi mai nebună spre mine.)
Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic
Ea izbucnea în lacrimi: -Dar dacă eu nu mă pot lipsi de tine!
Atunci tot aşa de pervers, dar cu sufletul în acelaşi timp plin de părere de rău pentru durerea ei, o povăţuiam să aibă voinţa să mă uite şi să se distreze cu alţii. Imediat ce s-ar fi distrat, aş fi suferit. Odată, familia ei i-a găsit chiar un candidat, la ţară, la o mătuşă. Când mi-a spus, râzând, istoria, am trimis-o să-l vadă şi, dacă se poate, să-l accepte. La întoarcere, mi-a povestit toată prostia candidatului şi eu m-am amuzat cel dintâi.
(Am trimis-o ca să încerc să găsesc o modalitate de a scăpa de ea şi, în acelaşi timp, să-i văd repulsia faţă de alţii şi întoarcerea ei şi mai nebună spre mine.)
Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
">
