Aţi văzut vreodată cât de sus e cerul?

Când te întrebi dacă dumnezeu te vede de sus din cerurile lui, tinzi să crezi că răspunsul este Da, pentru că toată lumea spune că e aşa. Dar ia să te uiţi o dată spre cer şi să vezi cât de sus e. Dumnezeu nu poate să te vadă de la aşa distanţă...

Am observat azi că, de fapt, cerul e mai sus sau mai jos de noi, în funcţie de nu ştiu ce. Dar aşa e. Azi a fost atât de sus încât dacă-ţi ridicai privirea te dădeai pe spate şi tot nu-l ajungeai. Era un cer imens, împărţit în două: într-o parte se plimbau relaxaţi nişte norişori albi albi şi frumoşi frumoşi, cumulus cred că îi cheamă şi în partea opusă se răzvrăteau nori de ploaie. M-am uitat şi la unii şi la alţii. Nici unii nu mi-au plăcut în mod special, în modul ăla în care ai vrea să zbori pe unul. Când eram mică (mică adică aveam cred vreo 5-6 ani) am visat că de sus, de la cer, a coborât un nor mare alb pufos, am sărit pe el şi m-a dus sus acolo, de unde venea el.

Mie cerul îmi aduce aminte de visul ăsta. Scrisesem mai demult pe yahoo360 că, dacă ar fi să pot să-mi aleg ceva în care să mă transform, aş alege să fiu înger. Să zbor toată ziua fără să mă vadă cineva şi să-mi aleg persoanele pe care să le ating fără să mă simtă. Să mă joc cu gândurile oamenilor şi să mă cheme de fiecare dată când au nevoie de ajutor. Să nu ating niciodată pământul cu picioarele şi să vorbesc zilnic cu dumnezeu. Să mă îmbrac mereu în cămăşi lungi albe care să nu pună în valoare nimic din mine, dar care să miroasă a liliac şi a lăcrămioare. Şi să am aripi mari, albe în care să-i învălui în fiecare noapte pe cei pe care-i iubesc cel mai mult de pe pământ.

M-aş duce să ating cerul care e prea mare şi prea sus pentru mine şi aş striga lumii întregi că sînt fericită şi că norii se văd mai albi de acolo.

Asta am ascultat tot timpul cât am scris ce-am scris.