Iubirea poate face orice

E ca într-un vis.
Amândoi stau faţă în faţă, se privesc cu iubire, dar nu spune nici unul nimic.
Afară ninge. Zăpada albă, rece şi moale îi îneacă în străluciri argintii.
Şi ei tot se privesc...
Pe părul ei castaniu s-a adunat o aură de nea, şi el o priveşte şi mai frumos, cu şi mai multă iubire.
Cerul slobozeşte neîncetat mii de fluturi albi, care zboară până jos, atingând pământul deja acoperit. Şi fluturii rămân acolo...
Şi cei doi, la fel.
Deodată, el se urneşte pentru o secundă. Părea că vrea să se apropie de ea. Dar nu, a rămas tot acolo!
Li se făcuse frig, tremurau amândoi. Şi tot se priveau. Zăpada strălucitoare îi făcea mai frumoşi, şi mai frumoşi decât oricum erau.
Plin de deznădăjduinţă, el se întoarce şi pleacă, după ce o priveşte pentru ultima oară în ochi.
Ea rămâne acolo, văzându-l cum se duce, urmărindu-l neîncetat. El se depărtează încet, iar zăpada îi foşneşte sub picioare nostalgic, ca într-o poveste cu despărţiri.
Pe faţa ei încep să şiroiască lacrimile, îngheţate de frig şi de durere.
Împinsă parcă de o mână invizibilă şi de inima ce-i striga continuu, aleargă după el, îl apucă de o mână, îl întoarce spre ea şi vede cum şi pe obrajii lui lacrimile îngheţaseră de aceeaşi suferinţă.
Se unesc într-o îmbrăţişare atât de caldă şi plină de iubire, încât toată zăpada se topeşte şi natura se îmbracă în veşminte de primăvară.
Stăteau sub un copac în care, în locul zăpezii, apăruseră mii de floricele rozalii.
Cei doi se privesc în ochi, îşi zâmbesc pentru prima oară şi se sărută lung, iar sărutarea lor aduce cântec şi veselie în Rai, unde îngerii fuseseră martori la toate şi se temeau că cei doi se vor despărţi pe vecie.
Dumnezeu i-a chemat la El pe amândoi şi le-a dat câte o cunună cu flori rozalii şi fluturi de gheaţă.
El şi ea se ţin de mână în faţa lui Dumnezeu mulţumindu-I, şi în adierea vântului primăvăratic cu miros de caişi, îşi şoptesc: Te iubesc!

Iat-o.
Aa..da.. 20 ianuarie 2006
Na, mă trăznise dragostea probabil :))