Paradis în destrămare

Invitaţia la vals de Mihail Drumeş

2011-03-01T01:06:00.000+02:00

Invitaţia la vals
Mihail Drumeş
(1937)

Avem aici povestea următoare Scrisorii de dragoste. Care, în fapt, se situează mai înaintea ei, dpdv cronologic al tipăririi. Cu un an înainte.

Cele două poveşti au în comun, în primul rând, tema iubirii. Iubirea împărtăşită şi părăsită. Acel tip de iubire pe care îl găseşti cu greu şi de care te lipseşti foarte uşor din motive de aroganţă, plictiseală sau de superioritate faţă de celălalt. Când te simţi plin de sentimente atât de măreţe şi te întrebi ce se va alege de fiinţa ta dacă te vei lăsa pradă unor iluzii, te bate gândul să scapi din strâmtoarea impusă de dragoste. Şi cum altfel, decât părăsindu-l pe cel pe care (deşi încă nu-ţi vine să crezi) îl iubeşti?

Dacă în Scrisoare de dragoste autorul pune în oglindă două tipuri diferite de căsnicie (căsnicia din interes şi căsnicia din dragoste), în Invitaţia la vals lucrurile se învârt tot în jurul a două căsnicii, cu deosebirea că de această dată suferinţa nu vine de pe urma lipsei de bani, ci din adâncul fiinţei bărbăteşti, mai precis din izvorul orgoliului acestuia.

Iată despre ce este vorba:

La un bal de studenţie, Tudor Petrican întâlneşte o poloneză fermecătoare, de la care nu îşi poate dezlipi ochii o noapte întreagă. În aceeaşi seară, fiinţă neînsemnată pentru el, apare Micaela Deleanu, o altă studentă, care reuşeşte să-i „fure” un dans tânărului Petrican.

La un timp după eveniment, în vila unde Petrican locuieşte, se mută Micaela Deleanu, împreună cu sora ei, Alexa. Micaela îl recunoaşte încă din prima zi pe tânărul care îi furase inima numai într-o noapte, însă acesta îşi dă seama despre cine este vorba mult mai târziu.

Obişnuit să cucerească orice tip de femeie, Petrican se hotărăşte să înceapă o astfel de luptă şi asupra Micaelei, după ce aceasta îi oferă un mic semn de acord. Tudor îi scrie zilnic o scrisoare prin care îi dezvăluie „sincerele sentimente” ce le nutreşte pentru ea, însă fata nu îi răspunde decât după foarte mult timp. Triumfător numai pentru o clipă, căci Micaela se poartă apoi din nou ca şi cum Petrican nu ar exista în lume. Drept pentru care acesta insistă, trimiţându-i şi alte scrisori, sfârşind prin a da buzna în camera fetei într-o după-amiază, când relaţia dintre cei doi ajunge să prindă viaţă cu adevărat.

Tinerii îndrăgostiţi (de astă dată şi Petrican o iubeşte pe Micaela, şi mai ales, Micaela pe el) se hotărăsc într-o fracţiune de secundă, pe peronul gării, aşteptând îmbarcarea către Ardeal şi zone de munte, să facă o escapadă la Constanţa, deoarece nici unul dintre ei nu făcuseră cunoştinţă cu marea. Au parte de clipe minunate la mare, iar şederea îi aduce lui Petrican un câştig neaşteptat la jocurile de noroc, de care se foloseşte pentru a-i face Micaelei marea surpriză de a se plimba cu vaporul până la Constantinopol. Îmbătaţi de splendoarea vieţii trăite împreună şi de euforia călătoriei, cei doi au parte de o noapte fermecătoare în cabina lor de pe vapor. La ce duce această noapte, vedem mai încolo...

Sfârşitul călătoriei aduce cu sine şi hotărârea lui Tudor Petrican de a pune capăt proaspăt începutei relaţii, deoarece consideră că viaţa lui nu există pentru a o petrece alături de o singură persoană şi nu vrea să se lase pradă unor sentimente puerile, care, mai devreme sau mai târziu, tot vor avea un final. Astfel îi scrie o scrisoare Micaelei prin care îi explică de ce a luat această decizie. Aşteaptă nerăbdător o întoarcere a Micaelei, o întoarcere umilă, în care ea să vină după el sleită de puteri implorându-i continuarea. Se vede apoi pe el refuzându-i şi Micaelei, ca şi oricărei alte fete dinaintea ei, orice şansă de a mai fi aproape de fiinţa sa.

Bulversat de mândria fetei şi intrigat că răspunsul din partea acesteia nu mai soseşte, Petrican se îndreaptă către locuinţa Micaelei, pe care nu o mai găseşte acolo. Se mutase împreună cu sora ei, dar el nu avea să ştie unde anume. În zadar a încercat să facă rost de noua adresă.

Într-o zi se pomeneşte chiar cu Alexa, sora Micaelei, care îi aduce tulburătoarea veste că fata este însărcinată şi că se aşteaptă de la el să îşi îndeplinească datoriile ce-i revin de pe urma acestui incident. Doar atât aştepta Petrican, care începuse să o iubească cu adevărat pe Micaela. Aştepta un alt glas care să-i confirme că o căsătorie cu Micaela ar fi împlinirea totală a dragostei lor.

Venind să o ceară în căsătorie, Micaela refuză, mult prea mândră după ce fusese părăsită mai înainte. Cu greu Petrican şi sora ei o conving să accepte măritişul.

Iar acum, când Petrican se vedea împlinit întru totul, lipsea ceva. Dragostea Micaelei pentru el nu mai era aceeaşi, nu îl mai iubea cu aceeaşi forţă, ba chiar câteodată denota indiferenţă. Acest lucru îl pune pe gânduri pe bărbat care, într-o zi, descoperă cauza apatiei soţiei lui: un amant.

Petrican invocă imediat divorţul, iar Micaelei se hotărăşte să-i lase ca zestre casa pe care tatăl lui o cumpărase cu mari eforturi financiare. Micaela se căsătoreşte cu amantul, iar Petrican cu prietena Micaelei, Cecilia.

Căsnicia dintre Micaela şi Nenişor este searbădă, ea nu-l iubeşte decât pe Tudor şi nu îsi doreşte decât reîntoarcerea lângă el. Nenişor nu-i fusese niciodată amant, doar soarta le jucase o farsă prin care ea cădea drept vinovată. Însă lui Petrican i-ar fi explicat degeaba toate astea, pentru că hotărârea lui era ca o stană de piatră.

Petrican ajunge să ocupe o funcţie foarte importantă în minister, drept pentru care încearcă pe toate părţile să-l umilească pe rivalul său, făcându-şi-l subaltern şi scăpându-l din multe necazuri financiare. Tot ceea ce urmăreşte el, de fapt, este să o facă pe Micaela să-i regrete absenţa şi să se căiască pentru ceea ce i-a făcut. Reuşeşte tot ceea ce-şi propune în acest sens, iar orgoliul său de a o vedea pe fosta soţie moartă de disperarea pierderii lui îşi găseşte împlinirea.
Micaela se sinucide, lăsându-i lui Petrican o scrisoare în care îi dezvăluie că aventura sa cu amantul nu avusese loc şi că întotdeauna îl iubise doar pe el.

După ce citeşte scrisoarea, dându-şi seama că dragostea Micaelei a fost întotdeauna sinceră şi curată şi, mai ales, regretând tot răul pricinuit prin încercarea de a o slei de toate puterile, Petrican se sinucide şi el.

Cu siguranţă şi astăzi, ca şi atunci, există nenumărate cazuri de bărbaţi, dar şi de femei, care întâlnesc marea iubire a vieţii lor, căreia îi dau cu piciorul doar pentru că ajung să se simtă sufocaţi de sentimentul suprem. Obişnuiţi cu triumful cuceririlor nesfârşite printre persoanele sexului opus, aceştia (sau femeile sau bărbaţii cu pricina) refuză o dragoste pe care o regretă apoi o viaţă întreagă, nevrând să dea crezare destinului care le întinde o mână de ajutor.

Mai bine să ne bucurăm de ce avem...

Iată despre ce este vorba...

2011-02-18T17:41:00.001+02:00

Scrisoare de dragoste
Mihail Drumeş
(apărut în 1938)

Personaje în rolurile principale:
Anda Brădeanu (pe rând, Anda Brădeanu, Anda Gherghel, Anda Apelevianu)
Dinu Gherghel

Personaje secundare:
Mama lui Dinu Gherghel
Mama adoptivă a Andei Brădeanu
Relu Apelevianu
Barbu Apelevianu
Cora (Jebs) Apelevianu

Un băieţel, fiu de învăţători, orfan de tată, este trimis de mama sa „la curte” (la conacul familiei Apelevianu, oameni înstăriţi din comuna Apelevii, judeţul Romanaţi) să cumpere alimente. Acolo, boieroaica, Elena Apelevianu, îi dă gratis şi o cantitate de cereale, apoi îl alungă din curte ca pe un câine. Întâmplarea îi atrage copilului toată ura faţă de această familie.

Băiatul, Dinu Gherghel, este pus, peste ani, în situaţia de a se reîntâlni cu unul din membrii familiei pe care o dispreţuia atât de tare. Nepotul Elenei Apelevianu devine colegul lui de liceu, care, fiind crescut de o bonă franţuzoaică, deprinsese limba acesteia foarte bine. Această calitate îi aduce succes la şcoală, unde primeşte numai note de 10, iscând invidia lui Dinu Gherghel, care se hotărăşte să îl depăşească pe rivalul său. Se pune pe învăţat, se mută chiar la o gazdă franţuzoaică, de la care prinde foarte repede limba franceză. Succesul său vine până la urmă într-o zi cand profesorul îi dă nota 10 şi lui Relu Apelevianu, nota 9.

(Dinu Gherghel termină şi facultatea, apoi începe două doctorate: unul în Drept, altul în Litere.)

Mama lui Dinu se îmbolnăveşte, drept pentu care acesta alege să o aducă în Bucureşti pentru a fi consultată de nişte medici. În tren spre Apelevii, băiatul o întâlneşte pe Anda Brădeanu, care îl farmecă pe loc. Încearcă să iniţieze o conversaţie, însă fata este reticentă pentru început. Darul vorbirii cu care Dinu fusese înzestrat joacă un rol hotărâtor în drumul personajului către inima fetei, care ajunge să îl simpatizeze până la sfârşitul călătoriei. La Piteşti, Anda coboară, fără ca cei doi să se prezinte măcar, lăsând la aprecierea destinului soarta lor şi şansa de a se reîntâlni vreodată.

Reîntâlnirea se petrece la un cinematograf, după un an şi 3 luni. Aici Anda aşteaptă pe cineva care nu mai apare. Din cauza aşteptării, pierde şi şansa de a-şi cumpăra bilet, deoarece se hotărăşte totuşi să vadă filmul, chiar dacă singură. Pe neaşteptate, o mână îi atinge umărul şi o voce cunoscută o întreabă: „Aveţi nevoie de un bilet, domnişoară?”
Se întoarce şi-l descoperă în faţa ei pe necunoscutul din tren. Amândoi se sperie de această „mână” a destinului care a lucrat în favoarea lor şi sunt de acord că ar trebui să intre împreună la film.

Întâmplarea îi aduce din nou împreună, prilej cu care Dinu îi cere Andei să-i devină iubită, iar aceasta acceptă (de precizat faptul că pe atunci lucrurile mergeau extrem de repede, iar iubiţii erau iubiţi o scurtă perioadă de timp, după care imediat recurgeau la căsătorie. Încă o precizare, mi s-a părut că în cartea asta ideea de divorţ nu era privită chiar ca acum, gândul de a divorţa era mult mai realist, dacă o căsnicie nu merge, corect, de ce să mai stăm împreună. Astăzi există temerea de a nu fi bârfit de lume, iar din cauza asta mulţi oameni locuiesc în aceeaşi casă ca nişte străini, fără a exista sentimente între ei. Plus o altă precizare: ideea de castitate. Fetele se dăruiau cu toată inima unui bărbat dacă îl iubeau, indiferent că o făceau înainte sau după căsătorie, dar se temeau de o despărţire, care le-ar fi adus ruşinea în lume, dacă nu erau măritate. Cum ar fi, se culcau cu ei şi înainte de nuntă, dar până la oficializarea căsătoriei stăteau cam cu sufletul la gură.).

(IMPORTANT: Dinu Gherghel fusese învăţat de mic copil de către părinţii săi ca, dacă are şansa de a se căsători cu o fată bogată, să nu o scape printre degete. Astfel, Dinu visează la împlinirea lui materială şi profesională, şi la faptul că numai o fată de rang înalt îi poate aduce această împlinire.)

Anda Brădeanu devine, în scurt timp, Anda Gherghel. Dinu o ia de nevastă NU DIN IUBIRE, ci pentru a-şi face un capriciu, acela de a o avea ca şi femeie. Un fost coleg de facultate îi spusese că a avut-o mai demult, drept pentru care orgoliul de a fi bărbat al lui Dinu lucrează în acelaşi sens. După două încercări eşuate de a o avea pe Anda înainte de căsătoria lor, aceştia se ceartă, se despart, se împacă, iar Anda îi spune că va fi femeia lui numai după cununie. Iată motivul căsătoriei deci...

Anda îl iubeşte pe Dinu, Dinu îi spune Andei că o iubeşte, dar căsătoria lor este privită în mintea sa ca fiind un fel de provizorat, aşteptând numai momentul de a se despărţi de soţie, după ce capriciile sale fuseseră satisfăcute pe deplin. Bărbatul nu neagă momentele frumoase pe care le petrece alături de Anda, dar visează în continuare la ridicarea lui pe soclul vieţii sociale de către o femeie bogată.

Această femeie de care are nevoie Gherghel se iveşte prin intermediul lui Relu Apelevianu, care vorbeşte cu unchiul său pentru a-l angaja ca secretar particular la biroul său pe Dinu. Fiica lui Barbu Apelevianu se îndrăgosteşte de el şi de aici toate se înşiruie frumos pentru Dinu. Tot ce-i rămâne de făcut este să găsească un motiv pentru a se despărţi de Anda, ca să poată deveni soţul fetei bogate.

El şi Relu pun la cale un plan de denigrare a Andei. Relu încearcă să o cucerească pe aceasta, iar Dinu trebuie să-i surprindă în flagrant delict, bineînţeles, cu ştirea lui Relu. Zis şi făcut. Cei doi sunt surprinşi, dar nu înainte ca Relu să-i mărturisească Andei că nutreşte sentimente reale de dragoste pentru ea şi de a-i dezvălui planul bărbatului său.

Anda şi Dinu se despart.

Relu devine din ce în ce mai apropiat de Anda, se căsătoresc, Anda rămâne gravidă. Dinu Gherghel o ai de soţie pe Cora Apelevianu. Obţine posturi importante în minister, are bani, merge în excursii în străinătate, doarme în hoteluri de lux, are majordomi şi şoferi. Dar îi lipseşte ceva şi nu mult durează până îşi dă seama că ceea ce îi lipseşte este dragostea Andei. Îşi recunoaşte că o iubeşte, dar la ce bun dacă n-a ştiut să o preţuiască atunci când a fost momentul...

Cei patru se întâlnesc (din întâmplare) ca şi cupluri la un restaurant în Veneţia, unde Anda şi Dinu sunt răscoliţi de amintiri. În urma întâlnirii, cei doi decid să facă în aşa fel încât drumurile lor să nu se mai încrucişeze şi să lase trecutului toate clipele petrecute împreună.

Pregătindu-se de întoarcerea în ţară, a doua zi, Anda şi Relu află că soţii Gherghel au fost găsiţi morţi la hotelul unde se cazaseră.

Cora Apelevianu, nesuportând gândul că Dinu Gherghel încă îşi iubeşte fosta soţie, ia o supradoză de somnifere şi moare în somn. Descoperind-o moartă şi, mai ales, în urma zbuciumului interior care-l secătuia de toate puterile, în lipsa dragostei Andei lui şi urmărit de gândul că un alt bărbat îi stă alături prin viaţă, Dinu se sinucide împuşcându-se.

Concluzii: Dinu Gherghel dă iubirea pe bani. Anda îşi reface viaţa, dar arivistul moare înecat de propriile nemulţumiri şi neajunsuri sufleteşti.

Întrebare: Ce ar trebui să ne fie pe plac, dragostea sau banii?

Scrisoare de dragoste de Mihail Drumeş (fragment)

2011-02-17T22:59:00.003+02:00

(...)O clipă las privirea în jos, dar nu trec câteva clipe şi o ridic din nou.
Straniul joc se repetă de mai multe ori. Ochii noştri încep a se război între ei fără pricină, şi această luptă frământată durează peste două, trei şi chiar mai multe minute. Deodată, fata întoarce brusc capul, cu un aer de îmbufnare. De ce s-o fi supărat? Crede că a fost biruită? Se vede treaba că nu-şi dă seama ce putere sălăşluieşte în ea. Cu un gest nervos, deschide poşeta şi scoate o ţigaretă fină. Vrea s-o aprindă, dar nu găseşte chibrituri.
Fumează?! Cum se poate?! Dar această patimă e prietena viciului, ce caută într-o zonă a purităţii?
- Dacă permiteţi... îi spun.
Aprind bricheta şi-i ofer foc.
- Mulţumesc, domnule.
Tonul ei e aproape agresiv. Se apucă să citească mai departe cartea pe care o ţine pe genunchi. Cât aş vrea să-i aflu titlul!
"E supărată, zâna! gândesc în sinea mea. Nici nu mă cunoaşte şi, uite, s-a supărat pe mine. E un început bun."

E gol si inca se dezbraca

2011-02-11T22:52:00.002+02:00

Mi-e dor de oameni, mi-e dor de lucruri, mi-e dor de mine, dor de toate si de nimic. In mintea mea nu mai e loc de prostii, spatiile goale s-au ocupat cu cate una alta care nu ma ajuta sa traiesc decent. Am nevoie de o pauza de viata, ca sa respire si sinapsele mele. O pauza lunga, sa am timp destul sa-mi pun in ordine idei, prieteni si sentimente. Nimic nu mi-ar fi mai de folos decat niste zile insorite goale de tot, insorite de tot, sarace de tot, doar eu si ele. Sa fim doar noi, sa imi para bine ca traiesc niste zile goale, langa oameni goi, cu suflete dezgolite. Si norii de pe cer s-au dezbracat, au fost spalati cu clor, si diminetile sint dezbracate acum.

De ce am impresia ca lumea pe strada se uita ciudat dupa mine? Am gresit cu ceva?

La sfarsitul anului 2010...

2010-12-10T22:12:00.002+02:00

O pauza lunga inseamna un post mai lung.

Vreau sa scriu despre trei lucruri:
1. Despre primii fulgi din 2010 (cu precizarea ca pe facebook m-am luat de toata lumea pentru inocenta cu care trateaza subiectul)
2. Despre sunetul autostrazii
3. Despre amintiri.

La 1: stiam ca prima ninsoare ma va prinde intr-un loc anume :)) Simteam asta. In piept mi-a batut inima mai tare, cand primii fulgi m-au atins. Inchid ochii si ma gandesc departe, la toti fulgii pe care i-am gustat vreodata si pe care i-am topit intr-un loc special. Cu persoane speciale. Cu ganduri si gesturi nehotarate, uimita de frumusetea lor, a fulgilor. Pe geamul masinii se contureaza invizibil sentimentele mele, la fel de albe si reci ca zapada de afara. Rotesc maxim spre rosu si pornesc treapta a doua. Acum e cald si sufletul meu linistit.

La 2: numai seara tarziu pot vorbi despre autostrada. Si numai cu geamul de la baie deschis. Cu robinetul inchis. Dezbracandu-ma. Atunci aud atatea masini care alearga pe autostrada spre Pitesti. Departe departe, de-abia de-abia, dar eu le aud, e un sunet surprinzator, care imi face intotdeauna pofta de plimbare, de plecare si de neintoarcere.

La 3: Iti aduci aminte cand mi-ai promis ca te intorci la fiecare doua saptamani sa ma vezi? Stii cand mi-ai adus primul buchet de flori, cu ce ocazie si cu cata neindemanare mi l-ai dat? Stii cand ti-am cumparat un ursulet de ziua ta de nume si am facut o poza impreuna cu el? Stii cand te-am pierdut, am strigat dupa tine, am plans dupa tine, si tu erai prin vecini? Iti aduci aminte cand te chemam ca sa o impaci pe cea mica? Sau cand ti-am reprosat ca nu-mi place mancarea din ziua aia si te-ai pus repede sa-mi faci ceva bun? Sau cand m-ai certat prima data pentru ca nu intelegeam ca incepatorii merg pe prima banda? Sau cand te-ai suparat pe mine pentru ca nu ti-am facut prajitura ta preferata? Mai stii cand ne-am fotografiat la metrou, tu inalt, eu foarte mica, cu ghiozdanele in spate? Stii cand mi-ai scris o felicitare, sub pretextul ca esti "un admirator"? Tii minte cand ti-ai serbat majoratul si ti-am admirat paharele in forma de trompa de elefant? Iti amintesti cand mi-ai spus prima data ca sint frumoasa? Stii cand am ajuns la festivitatea finala imbracate cu aceeasi rochie? Iti aduci aminte cate clipe minunate am petrecut langa tine?

Aici, in intrebarile astea, se regasesc cele mai importante persoane din viata mea. Cate una pentru fiecare :)

Private LOVE

2010-09-18T14:20:00.000+03:00

-Dar tu vrei?
-Inca nu, ma gandesc ca e bine sa mai asteptam, sa vedem ce ne rezerva timpul.
-Si cat mai avem de asteptat?
-Cat va fi nevoie ca sa stim ca deciziile luate vor fi cele corecte.
-Si daca instinctul te va purta in directii gresite?
-Lasa-ma pe mine sa decid asta si imi voi asuma consecintele.
-In doi toate se impart, si deciziile.
-Atunci te anunt ca decizia a fost luata deja.
-Sper ca nu e ceea ce cred eu...
-Ma saruti sau nu?
-!!!
-Ori o faci, ori o faci :))
-Stiam eu ca te iubesc.

randomizing

2010-07-07T23:22:00.002+03:00

Povesti nescrise, cu randuri spinoase si cuvinte neintelese imi ceri sa-ti citesc. Pe fundal sonor monoton si timp incremenit. Timpul meu care e mai mult al tau si care pe tine vrea mai mult sa te cunoasca decat pe mine.

"Randurile tale...fereastra sufletului meu" - scriam pe-o carte cu coperti galbene. Cu 20 de ani in urma, aceeasi semnatura, scrisa de o alta mana, pe o alta carte. Le gasesc pe amandoua ratacite intre file de poveste invartite pe suveica unui timp pierdut, al tau. Si povestea mea, scrisa in randuri pronuntate, bolduite, nu se termina niciodata atunci cand ar trebui. Niciodata, ciocnindu-se de singurul cuvant menit sa-i ofere moartea, FINAL, nu se da in laturi de la a se oferi toata, intreaga, pasionata, ca o fecioara in prima ei noapte de dragoste. Dar povestea ta, fire de matase cu noduri si capete despicate, renunta prea usor, temandu-se ca prima urma de praf ii va stirbi intreg farmecul. De fapt, fiecare poveste a noastra e o marturie asupra unui destin propriu, fie ea dusa pana la capat sau nu.

FINAL (impropriu spus, pentru ca nu are inceput)

Romeo şi Julieta nu s-au cunoscut pe Facebook

2010-05-22T13:41:00.003+03:00

Aş zice totuşi că, dacă ar fi trăit astăzi, ar fi avut şanse destul de mari să se cunoască pe Facebook, Hi5, MySpace, sau chiar pe siteurile cu matrimoniale :)) Poate chiar şanse mai mari decât să se cunoască în realitate.

Personal, sînt foarte de acord cu relaţiile închegate pe Internet. Venind de la şcoală într-o zi ploioasă (cam ca azi) şi neavând chef să ajung prea devreme acasă, am intrat într-o librărie din lanţul Compania de librării Bucureşti, unde am luat la rând cam toate rafturile alea pline cu cărţi. Ei bine, în multitudinea de culori, adică de coperţi care mai de care mai colorate, am zărit-o! Era de un galben aprins, cu puţin vişiniu. Mă, era o carte despre care mă gândeam că poate exista, dar de genul căreia nu întâlnisem nici una până atunci.

Iubire pe internet. Cum să-ţi găseşti partenerul potrivit.

Aproape că nu sînt de acord cu titlul. Poate mergea tăiată a doua parte, aia de după punct, pentru că îi reduce considerabil (cel puţin în mintea mea) atributul de PSIHOLOG.

Când am văzut-o, am zis ŞTIAM EU CĂ AM SĂ TE GĂSESC!!!

Bineînţeles că, întorcând-o să-i văd preţul, m-am hotărât să n-o cumpăr, daaaaaaar... n-am stat pe gânduri şi i-am citit cuprinsul.

Adevărate lecţii de AŞA DA şi AŞA NU. Cum să te porţi la prima convorbire mediată de calculator, cum să răspunzi la primul apel, cum să te comporţi la prima întâlnire, cum să închei o relaţie începută pe internet.

Cred că am stat în picioare acolo mai mult de o oră, nemişcată, cu spatele la librăie şi faţa spre rafturi, prinsă de rândurile cărţii aceleia, care nici măcar nu se potrivea în totalitate cu gândirea mea (asta am descoperit spre final).

Cu toate acestea, recunosc, RECUNOSC că m-am regăsit în multe situaţii prezentate de autoare, deoarece (şi aici intervine spiritul proiectului la Cultură şi Comunicare la care lucrez :)) ) noile mijloace de comunicare fac posibil astăzi un grad mult mai ridicat de interacţiune socială. Şi toţi cei care veţi citi ce-am scris eu aici îmi veţi da dreptate când vă voi spune că noi trăim într-o altă lume, asta creată de internet. Altfel nu aţi fi avut şansa să aflaţi că am stat o oră într-o librărie să citesc o carte despre cum să FALL IN LOVE pe internet :))

Sînt pentru tine

2010-05-20T00:08:00.003+03:00

Iubeşte-mă, te rog. Iubeşte-mă întotdeauna la fel de mult, nu cântări sentimentul, lasă între noi numai o foiţă de iubire, o sticlă subţire care nu poate fi spartă sau murdărită. Vreau să ştiu că mă iubeşti fără să-mi spui, vreau să îţi citesc gândurile în fiecare dimineaţă în care mă trezesc lângă tine, deşi nu lângă tine. Sau în fiecare seară când tu îmi oferi cele mai dulci mesaje de noapte bună. Sau în fiecare secundă când un gând rebel îmi fuge spre tine, zicând că tu l-ai chemat. Tu îl chemi sau nu tu? Fă-mă fericită prin toate ideile tale nebuneşti, pe care vrei mereu să le trăieşti alături de mine, niciodată singur. Mai ţii minte? Mai ţii minte cum m-ai iubit prima dată? Câtă pasiune ai pus în fiecare cuvânt şi câte fraze neîncheiate ai lăsat doar de dragul meu. Mai ţii minte? Cum te-am cucerit doar cu puterea unui zâmbet neadevărat, pe care tu nu-l puteai vedea decât închizând ochii. Acum mă mai iubeşti? Şi dacă da, de câte ori pe zi? Cum ar fi fost să mă îndrăgostesc de un indian? Şi să port sari-uri de toate culorile, să mă îmbrac în roşu la nuntă şi să am un bindi în frunte? Ar fi însemnat să nu te fi întâlnit pe tine, să nu fi ştiut ce îţi doreşti din partea mea. Când te vei hotărî să mă iubeşti, altfel decât până acum, să mă laşi să te dezmierd aşa cum îmi place mie şi aşa cum amândoi visăm. Pentru că nimic nu are frumuseţea unui gest venit pe neaşteptate, special pentru tine, ca o ofrandă adusă numai ţie pentru toate bucuriile pe care le oferi prin simpla ta prezenţă acolo unde lumea spune că se cheamă inimă. De câte ori voi avea ocazia să simt o atingere pe care mi-o doresc mai mult decât cel mai îndrăzneţ vis al meu? Şi de câte ori îţi vei ţine promisiunile făcute doar în nopţi calde, cu lună deasupra, când nimic nu ne putea opri să ne iubim? Vezi şi tu aceeaşi rază de soare pe care o văd eu în fiecare dimineaţă în care mă trezeşte doar vântul răsuflării tale, adus de departe? Şi dacă tot îl trimiţi pe el, de ce nu vii şi tu? Ştiu, îţi plac surprizele. Surprinzător este că noi ne iubim, chiar dacă...

Uite o melodie care vorbeşte totuşi mult mai bine ca mine despre noi doi.

Asculta mai multe audio Muzica

Inca nu am gasit un titlu sau Cum sa scrii cat mai multe prostii pe secunda

2010-05-04T19:08:00.002+03:00

Dacă te uiţi spre soare, într-o zi de primăvară obişnuită, obişnuit de caldă adică, o să plângi în scurt timp.

Tot în scurt timp o să cauţi să rememorezi zile asemănătoare de primăvară, în care ai simţit cel puţin o dată că lumea toată nu are putere de ajuns pentru a învinge nenorocirile.

Cum o floare dintr-un gutui îşi găseşte liniştea şi resemnarea nemişcată fiind de la locul ei, pătrunsă de soare la voia întâmplării, la orice oră din zi? Ei îi place oare..?

Am fost martoră la construirea unui cuib de vrăbiuţe, la colţul casei. Câtă mizerie pot face două vietăţi atât de mici, dar dornice să consume o dragoste atât de nelalocul ei în lumea noastră...

Dacă la mine acasă, în curtea mea, în satul meu, pe strada mea, sub pomii mei, sub soarele meu, liniştea dinaintea furtunii e doar linişte şi nimic altceva, ăsta e doar norocul meu şi pun pariu că nici unul din voi nu are parte în fiecare zi de toate minunile mele.

Mă hotărâsem să nu mai vorbesc la persoana întâi, să nu mă mai pun pe mine în centrul lumii mele sau în centrul lumii tale, dar e greu şi necesită educare în sensul ăsta. Şi nu am timp să mă educ într-o direcţie greşită pentru perioada de timp în care trăiesc, mai ales că inima îmi palpitează într-un ritm care o să-i strice mecanismul cât de curând. O bătaie în plus i-ar dăuna şi niciodată recuperarea nu ar mai fi totală.

Când vorbesc despre întâmplări de-ale tale pe care le accepţi cu greu şi pe care deseori nu le recunoşti decât contracost, mă autoinvit la senzaţii de euforie, care îmi oferă cele mai ieşite din comun amintiri despre tine.

Şi toate furnicăturile de la suprafaţa pielii mele sînt un tribut adus ţie, pentru toate substanţele cunoscute şi necunoscute pe care le-ai impregnat în mine, pentru fiecare clipă şi parte de clipă în care mi-ai demonstrat că viaţa ta nu e legată de a mea, că anii tăi nu îi aşteaptă pe ai mei şi că niciodată nu ţi-a fost dor de răsuflarea mea aruncată peste fumul ţigării tale. Ţigară din a cărei rotocoale tu mi-ai scris pe ochi şi mai ales pe obraji "Te iubesc doar când îmi dai pacea de care am atâta nevoie ca să mă ţină în viaţă."

Dacă soarele care mă face să plâng de fiecare dată cu o lacrimă în plus ar fi doar o minciună, toate zilele mele ar fi la fel în curtea mea, în satul meu, pe strada mea, sub pomii mei.

Îmi dau silinţa să ţin soarele meu sus, atât de sus încât nici măcar o vrăbiuţă să nu poată profita de căldura lui, care, de fapt, e numai a mea.

Întotdeauna am fost o egoistă.

De fapt, pentru asta trăiesc. Să am totul doar pentru mine. :)
Şi tu faci parte din totul care îmi este necompletat.

Come to see my sun

2010-04-09T13:05:00.001+03:00

Cea mai frumoasa primavara vine intotdeauna la mine.

Toaletele noastre sau "Ce-ţi doresc eu ţie, dragă SNSPA!"

2010-03-16T21:13:00.005+02:00

Azi am avut o revelaţie. Să notez în calendar, că e lucru mare.

Toată lumea din FCRP cred că şi-a pus problema la un moment dat de ce, în sediul SNSPA, pe fiecare etaj există de două ori mai multe toalete pentru băieţi decât pentru fete. Adică pentru băieţi două toalete, iar pentru fete, una singură. Primul lucru pe care l-am remarcat la începutul facultăţii a fost discriminarea în rândul toaletelor. Nu ar fi nimeni atât de intrigat pentru asta, dar dacă te gândeşti că 99% dintre studenţi sunt fete, atunci...cred că e discutabil.

E cumva o dovadă că apreciem orice exemplar masculin care păşeşte în rândul nostru? Dar ce apreciere e asta, e un fel de venerare??!!

E absurd să priveşti cum se formează în pauze cozi la toaletele fetelor, mai ceva ca la pâine. Cozi la care aştepţi 15 minute, iar tu nu eşti decât a patra persoană din rând. Păi atunci de ce nu merge mai repede?? Păi e simplu, pentru că fiecare fată din faţa ta mai stă încă 3 minute să se pocească în oglindă când iese.

Strategic, toaletele băieţilor se află lângă toaleta la a cărei coadă tu aştepţi cele 15 minute. 15 minute. Suficient timp în care să remarci că acolo, lângă tine, uşa aia pe care scrie B nu a fost deschisă niciodată. Dacă eşti şi mai atentă şi spiritul tău de observaţie este mult mai dezvoltat atunci când ai nevoie la baie, poţi să constaţi chiar faptul că pe culoarul pe care te afli, şi care, la rândul lui, se află lângă scară (deci un fel de culoar principal), nu a trecut NICI UN băiat de când tu aştepţi "mândrele" să elibereze toaleta.

Aşa, acuma revelaţia :>

[După ce-am scris până aici, încep să cred că nu a fost o revelaţie, ci, s-ar putea, doar o interpretare greşită a problemei :)) ]

Mă gândeam că toaletele sînt făcute şi pentru Ştiinţe Politice şi Adminsitraţie, nu numai pentru FCRP, unde e plin de fete. Dar chiar şi pe dincolo, majoritatea este reprezentată de...fete :|

Aa, sau mai poate fi vorba de ceva:
Precis ăştia de la facultate au anticipat acum 20 de ani că vor înfiinţa şi secţiile de Publicitate, şi, mai ales, de Management, unde, într-adevăr, sunt băieţi "cu carul" (de fapt nici acolo prea mulţi, dar oricum foarte mulţi faţă de slăbuţa FCRP)

Probabil că toaletele astea pe ei i-au aşteptat atâta timp, iar acum băieţii le primesc în stare foarte bună de funcţionare. Adică...de neutilizare. Na, parcă nici sigiliul nu le e rupt încă, ia să mă uit mâine :))

Poate ar trebui să facem o petiţie, noi, fetele, prin care să cerem mai multe toalete.

Dar unde să le mai construiască? Nu, în facultate nu e loc. Decât pentru două persoane pe scări. Obligatoriu aştepţi la parter să coboare ăla de la trei. Cum de unde ştii când vine? Îi auzi paşii. E locul strâmt şi se face ecou.

Ca s-ajung până la tine

2010-02-20T00:27:00.002+02:00

Tu ştii ce-i aia renunţare?
Renunţare e ce fac eu acum.
Contra-cost.
Contra-cost spiritual.
Mă sărăceşte, dar merită.

Tu ai renunţat demult, nu?

(explicit, cu sens adică:)

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o, poate, niciodată.

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist adus din alte ţări
De nişte păsări albe-călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată.

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!

Ion Minulescu, Celei care pleacă

A, acum are sens, nu?

O moarte care nu dovedeşte nimic

2010-02-08T20:36:00.007+02:00

Cine ar fi crezut că în 1923 femeile nu mai erau subjugate bărbaţilor, vă spun eu, s-ar fi înşelat. Cartea lui Anton Holban, mai sus-numita, stă mărturie acestei aparenţe.

(totul este povestit din propria perspectivă)

Sandu, un multi-amorezat, care încearcă să cucerească orice fată intelectuală în schimbul unor trăiri de-o clipă, este obişnuit ca succesele lui în dragoste să fie materializate cu orice preţ. Nu mult îi ia însă lui Sandu să fie săgetat cu adevărat de dragoste, pe care el o numeşte, stăpân pe sine, numai obişnuinţă şi "frică de singurătate". Se găseşte brusc făcând parte dintr-un cuplu, însă nu consideră că este cazul să ofere o valoare foarte mare sentimentelor care se nasc cu fiecare zi pe care el o petrece în compania Irinei. Irina este fata care se va supune umilă tuturor dorinţelor trupeşti şi intelectuale ale lui Sandu (acesta oferindu-i Irinei ajutorul în demersul său spiritual şi intelectual), aceasta nelăsând totuşi impresia de "supusă cu forţa". Fata îl iubeşte pe Sandu cu o putere pe care numai moartea o poate avea asupra oamenilor, deşi, de fiecare dată, bărbatul îi atrage atenţia că niciodată nu va exista ocazia ca între ei să se consume o căsnicie. Irina se mulţumeşte întotdeauna cu puţin, atâta vreme cât puţinul este rupt din existenţa lui Sandu. Îi dăruieşte acestuia toate ideile şi gândurile ei, toate speranţele, viaţa ei toată, primind în schimb doar clipele în care simte că trăieşte pentru a avea grijă de Sandu. Chiar dacă el se plictiseşte repede de prezenţa ei şi insinuează motive pentru a se despărţi, chiar dacă el o trimite la alţii şi o vrea înapoi imediat, din gelozie (de care el nu-şi dă seama de la început) sau, pur şi simplu, din invidie pentru bărbaţii care ar putea-o avea pe Irina.

Irina, supusă numai lui, niciodată cu o părere proprie, întotdeauna repetându-i ideile lui Sandu, îi lasă acestuia impresia că nu poate fi în stare să trăiască decât în urma ajutorului primit din partea celorlalţi, persoane care să hotărască în numele ei pentru chiar viaţa sa.

Irina se mută la ţară cu familia, fapt care îi va îndepărta pe cei doi, mai cu seamă că Sandu pleacă şi el la Paris.
Scrisorile lor se răresc, până când răspunsurile Irinei nu mai sosesc deloc. Sandu îşi închipuie că aceasta şi-a îndeplinit promisiunea de a se omorî pentru el, neputând suporta distanţa şi răceala relaţiei lor, sau că fata s-a măritat cu un alt bărbat. După un timp de aşteptare, în care Sandu cântăreşte cele două posibilităţi, îi scrie din nou Irinei, dar, neprimind nici acum un răspuns, îi trimite scrisoarea unui prieten comun, care avea să i-o înmâneze direct.
Fata îi răspunde ambiguu, lăsând loc interpretării asupra scrisorii sale.
Sandu se hotărăşte să se întoarcă în ţară pentru a clarifica situaţia. Aici află că Irina se măritase cu Marcu şi se mutase la Sinaia.

Întâlnirea lor îi face să-şi dorească amândoi împăcarea şi Irina hotărăşte să se despartă de Marcu. Acest lucru nu se întâmplă însă, se pare, din cauza aceleiaşi indecizii şi din cauza influenţei pe care alte persoane o aveau asupra gândirii ei.

Dacă Sandu a acceptat această despărţire finală cu uşurinţă a fost numai meritul firii sale, fire ce-i impune o nouă legătură sentimentală după eşecul suferit.

După mai mult timp, Sandu primeşte o telegramă în care este anunţată moartea Irinei. Aceasta se aruncase după o stâncă din Sinaia, adică îşi îndeplinise o dorinţă: aceea de a nu trăi decât dacă o face pentru Sandu.

Iar acesta o considerase întotdeauna nevrednică de a lua o hotărâre oricât de mică pentru viaţa ei. În fond, Irina luase cea mai mare hotărâre, lucru de care nimeni nu o vedea a fi în stare.

Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic

Mami, tu plangi vreodata?

2010-02-03T20:36:00.002+02:00

Nu mai plansesem de mult timp. Cred ca sint cateva luni bune. De ce plang oamenii? Dar eu?

Cand simt ca nu mai pot face fata unor lucruri, cand simt ca toata lumea mai are un pic si se prabuseste peste mine, cand ma sufoca examenul la politologie imi vine sa plang. Nu infundat, nu pe ascuns, ci asa cum plange un copil mic, cu suspine.

Si printre scancete nu ma gandesc de ce viata e cruda si nu aduce satisfactii, ma gandesc cat sint de mica pe langa toate lucrurile pe care nu le am si le vreau. Cat sint de slaba in fata unor probleme pe care le chem cu propriul meu glas.

Nu sufar de depresie, doar ma ajunge cateodata un moment in care prefer sa tac si sa plang si sa trag apoi aer in piept ca premiu pentru rabdarea si pasiunea cu care imi intampin fiecare clipa de viata.

*-Mami, tu plangi vreodata?
-Da.
-Pot sa plang?
-Plangi, fetito, descarca-te.
*

Am plans. Mult si fara sa ma doara.

Ai două iubite :))

2010-01-30T15:46:00.002+02:00

Olanda: Ai două iubite. Te poţi însura cu amîndouă. Ele se pot căsători între ele.

Moldova: Ai două iubite. Di la tini sî audi gîlşeava aia în fiecari noapti măi omuli?

Rusia: Ai două iubite. Stalinskaya şi Moskovskaya.

Pakistan: Ai două iubite. Cea mai în vîrstă are 6 ani...

India. Ai două iubite. Budha nu ştie nimic.

Turcia: Ai două iubite. Una îţi face mîncare, una îţi spală rufele, una îţi calcă hainele şi una le supraveghează pe celelalte. Chiar vroiai să te credem că ai numai două?

China: Ai două iubite. Din cîteva miliarde de motive.

Bulgaria: Ai două iubite. Pe una o cheamă Sofia. Cînd cealaltă te întreabă "unde ai fost?", răspunzi "la Sofia!" şi esti în deplină siguranţă.

Germania: Ai două iubite. Ambele blonde.

Mexic: Ai două iubite. Vin hoţii şi fură jumatate. Îţi mai dă vecinul una. Împrumuţi trei din barul de vizavi. Vecinul îşi ia partea inapoi. Cîte ţi-au mai rămas?

Anglia: Ai două iubite. Absolut superbe. Iar ai băut prea mult...

SUA: Ai două iubite. Una pe Facebook şi una pe Myspace. Nu le-ai văzut niciodată.

Brazilia: Ai două iubite. Rosaria Fiorella Andrea Luiza Esmeralda Carla Vitoria Alessandra del Campo şi încă una.

Dubai: Ai două iubite. Placate cu aur.

Cuba: Ai două iubite. Nu eşti deloc Fidel.

Suedia: Ai două iubite. În IKEA chiar găseşti orice...

Spania: Ai două iubite. Mai tîrziu descoperi că ele sunt de fapt surori. Puţin mai tîrziu afli că tu esti chiar fratele lor mort la naştere. Mai ai un frate geamăn dezmoştenit de către soacra portarului, care portar nu-şi mai aduce aminte nimic din copilarie. Viaţa ta e o telenovelă.

Grecia: Ai două iubite. Vecinul se cam dă la una dintre ele. Dimineaţă te trezeşti cu un cal mare de lemn în faţa casei. Mai bine fugi!

Luat de aici

2010-01-22T17:23:00.002+02:00

Definiţia ne-reciprocităţii: :))

Ea izbucnea în lacrimi: -Dar dacă eu nu mă pot lipsi de tine!
Atunci tot aşa de pervers, dar cu sufletul în acelaşi timp plin de părere de rău pentru durerea ei, o povăţuiam să aibă voinţa să mă uite şi să se distreze cu alţii. Imediat ce s-ar fi distrat, aş fi suferit. Odată, familia ei i-a găsit chiar un candidat, la ţară, la o mătuşă. Când mi-a spus, râzând, istoria, am trimis-o să-l vadă şi, dacă se poate, să-l accepte. La întoarcere, mi-a povestit toată prostia candidatului şi eu m-am amuzat cel dintâi.
(Am trimis-o ca să încerc să găsesc o modalitate de a scăpa de ea şi, în acelaşi timp, să-i văd repulsia faţă de alţii şi întoarcerea ei şi mai nebună spre mine.)

Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic

Tags: adio zapada mea bun venit singura

2009-12-18T16:41:00.004+02:00

Nu.Ma.Asculta.Cand.Iti.Spun.Ca.Nu.Te.Mai.Vreau.Langa.Mine

2009-12-11T00:59:00.003+02:00

Runaway runaway runaway from meeeeeee...!!

Am o rugaminte pentru tine. Aminteste-ti de mine. Oriunde ai sa fii. Orice ai face. Oricand. Oricum.

Sint lucruri care-mi aduc aminte de tine in fiecare clipa, chiar fara sa-mi dau seama.
De exemplu, galeata din baie pe care scrie Pergo, si pe care mereu citesc cu fundu-n sus. Acolo scriu cu mintea mea PREGO. (e mult de explicat)
Sau versurile ce le tin la status "Si-asa tacuti, ca doua umbre, trantiti pe maldarul de flori, Sa-ncepem slujba-n miez de noapte, Si maine s-o sfarsim in zori!"
Sau o poza care-mi place cel mai mult dintre toate si pe care o vad cu ochii inchisi de fiecare data cand mi-e dor de tine.
Sau toate mesajele terminate cu picollina mia.

Cand pleci, tine minte ca..
Stii tu ce sa tii minte.

ATB @Kristal Glam Club 27 noiembrie 2009

2009-11-30T21:04:00.004+02:00

I was there!

Impresii:
-ATB mixeaza senzational
-ATB mi-a fermecat auzul
-ATB isi pune in valoare toate piesele, indiferent de varsta lor
-ATB traieste o data cu publicul
-ATB stie sa faca atmosfera
-ATB isi iubeste fanii
-numele sau a fost scandat la finalul spectacolului de TOTI cei prezenti
-ATB isi merita nebunia si fanatismul pe care cei de acolo le-au aratat timp de 2 ore continuu

Partea concertului care mi-a placut cel mai mult + cateva poze:

Leapsa

2009-10-30T23:22:00.002+02:00

*Nu mai stiu unde am gasit-o.*

Ziua cea mai frumoasa: cand am primit prima papusa pe care am fost in stare sa o constientizez ca atare.

Cel mai mare obstacol: varsta

Cea mai mare greseala: inca nu am facut-o :))

Radacina tuturor relelor: mintea umana

Distractia cea mai placuta: tu

Cea mai mare infrangere: m-am nascut prea tarziu

Cei mai buni profesori: tu in fiecare ipostaza de pe urma careia poti sa inveti ceva

Prima necesitate: sa ma simt acceptata

Ceea ce ma face cea mai fericita: succesul

Cel mai mare mister: viata

Persoana cea mai periculoasa: eu rea

Cel mai rau sentiment: neincrederea

Cel mai bun cadou: sinceritatea

Calea cea mai rapida: adevarul

Sentimentul cel mai placut: siguranta

Cel mai bun remediu: recalcularea situatiilor

Forta cea mai puternica: de atractie :))

Persoanele cele mai necesare: cele care investesc timp si sentimente pentru mine

Lucrul cel mai placut dintre toate: sa fii acasa.

Dam mai departe la: Bogdan , Catalin , Maximum , Metin , Liviu

2009-10-29T17:14:00.001+02:00

Ma mai iubesti? Mai ai fluturi in stomac cand te gandesti la mine? Mai adormi noaptea cu gandul la mine? Iti mai e dor de mine ziua cand faci alte lucruri? Zic, ma mai iubesti? Si eu pe tine.

zece x zece

2009-10-26T22:24:00.002+02:00

Ma gandeam cum ar fi ca intr-o zi sa primesc 100 declaratii de dragoste de la 100 persoane diferite. Ar fi...de vis! Doar ca sa spunem ca as fi obligata sa aleg una din ele sau sa fac un top al celor mai frumoase 3. In mod normal nu m-ar lasa sufletul sa aleg numai 3 din 100, mai ales daca *sa presupunem ca* in toate ar fi pusa o mica parte de sentiment. Insa, daca intr-adevar mi-as dori sa mi se faca 100 declaratii de dragoste intr-o singura zi, sint sigura ca una dintre ele as vrea sa fie versurile urmatoare (Florin Chilian-Zece):

Zece intamplari ciudate si-o minune
Te-au adus in casa.
Zece, zece pictori se tot mira
Cat esti de frumoasa.
Zece zile trec absurde
Nu stiu, nu stiu cum, nu stiu pe unde, nu stiu.
Zece vieti de-as sta cu tine
Tot ar fi putine.
Doua stele, paralele,
Stele, lacrimi inodate
Si lumina de la ele,
Pentru tine toate!
Patru printi cu trei castele,
Ape, lanturi fermecate
Si tot cerul peste ele,
Pentru tine toate!
Sapte zane, toate bune,
Licurici, sperante-n noapte
Si piticii din poveste,
Pentru tine toate!
Noua magi in faptul serii,
O potcoava sus, departe
Si comorile din suflet,
Pentru tine toate!

Acuma, cuvinte-cheie...ghici care sint?
Simplu.

minune (aici imi place sa cred intr-un fapt:acela ca cineva, vreodata, se va gandi la mine ca la o minune)
casa (cu sensul de "acasa")
frumoasa (sensul propriu)
nu stiu (ideea de inconstienta/nestiinta/mister/taina are un rol important in viata mea sentimentala)
paralele (exista speranta non-paralelismului intr-o relatie compusa din doua persoane femeie-barbat)
lacrimi (ori ca de fericire, ori cauza a tristetii, lacrimile sint element necesar vietii)
fermecate (da, doamne, sa am o viata fermecata!)
sperante (sa tot ai... si sa le tot implinesti)
poveste (cu sensul de firul epic al vietii mele/tale/noastre)
comori (clipe minunate)

Nu gasesc un sens sau o logica pt ceea ce am scris aici. Dar sper ca voi gasi in curand. Se intampla acest lucru (sa nu gasesti sens pt cuvintele tale) cand sufletul nu accepta sa se puna la aceeasi masa cu ratiunea. Ale mele nu sint impacate momentan :))

Despre dorinţe

2009-10-21T22:32:00.003+03:00

1.Ce ai face dacă într-o zi ai afla că ai voie să-ţi faci posibile oricare 3 dorinţe? 2.Ţi-ar lua mult timp să te hotărăşti asupra lor? 3.Ar apăsa indecizia asupra ta? 4.Te-ai simţi dezavantajat pentru faptul că cele trei dorinţe trebuie hotărâte aproape instantaneu? 5.Ai prefera să nu alegi nimic decât să alegi numai trei din multitudinea de lucruri pe care ai fi fericit să le vezi împlinite? Prea multe întrebări şi niciun răspuns. Drept pentru care, iată ce răspund eu.

1. Aş tinde să cred că nu e adevărat.
2. Evident, da.
3. Din nou, da.
4. Şi asta.
5. Nu, din moment ce mi s-ar oferi posibilitatea de a-mi vedea un vis cu ochii, nu aş refuza.

În altă ordine de idei, cele trei dorinţe pe care le-aş alege spre îndeplinire ar fi:
- viaţă lungă şi fericită
- să am parte de lucruri şi oameni pe care mi-i doresc aproape, dar care nu sînt
- să nu-mi mai pierd niciodată încrederea în mine.

Uite care e treaba cu dorinţele din punctul meu de vedere. Ele sînt lucruri arzător necesare în viaţă, dar de cele mai multe ori irealizabile. Ele apar sistematic sau nu, programatic sau nu, dar apar şi asta e tot ce contează. Dorinţa poate să fie ambiţie în sensul bun al cuvântului sau în sensul rău. Lucruri cărora le duci dorul sau pe care nu le-ai avut niciodată şi a căror chemare o simţi. O dorinţă vine întotdeauna la pachet cu o decizie de acţiune sau inacţiune. Dacă există sentimentul anticipativ al reuşitei, atunci pachetul conţine hotărârea de acţiune. Dorinţele nu se grupează pe categorii, ele sînt pur şi simplu dorinţe.

Tu ce-ţi doreşti cel mai mult?

Aceeasi, de la capat

2009-10-12T08:28:00.002+03:00

12 octombrie, 08:29 a.m. Super zi. Nor si ploaie, ma grabesc sa ajung la scoala. Azi m-am reintors in bucuresti, in aceeasi casa, in aceeasi camera, in acelasi pat, in aceiasi papuci de casa rosii. Impresii la inceput de an universitar II...pai nu multe. Sint cam goala sufleteste, nu ma impresioneaza nimic, totul e la fel, singurul lucru care miroase a schimbare este poate mintea mea, pe care o vreau mai batrana si mai inteleapta. Incerc sa ma las de facut boacane (de tot felul), incerc sa las in urma lucruri care mi-au facut placere si incerc sa le inlocuiesc, dar nu am cu ce. La inceputul verii mai spuneam si ca "vara asta-am sa ma-ndragosteeeeeeeesc". Zis si facut. Acum rationalul ia locul afectivului. Am zis. Hai sa-mi (sa va) fie cu noroc anul asta!

Furnicături de toamnă

2009-09-30T23:25:00.004+03:00

Radiohead - Nude
Asculta mai multe audio Muzica

Toată vara m-a urmărit o melodie. A fost, să zicem, reprezentarea lumii văratice în versuri cântate. Am impresia că toamna mea o să se sprijine într-o nouă piesă de colecţie a winampului meu, Radiohead - Nude. Nu numai că piesa mă face să visez cu ochii deschişi, dar are şi un miros de fum de toamnă înţepător, imposibil de înlocuit cu fumul de primăvara, spre exemplu. Cred că nici nu ştiţi, mulţi dintre voi, despre ce fel de fum e vorba. Vă datorez deci o explicaţie. Dar asta înseamnă să mă destăinui în legătură cu ce simt toamna. Un cârcel de fum care iese de pe hornuri iarna nu e nici pe departe la fel de aromat ca fumul de toamnă, fum greu, înecăcios, mirosind a iarbă uscată.

Tabloul meu preferat de toamnă:
(l-am pictat în '99, ba nu, am fost element al lui)

Toamnă târzie, a căzut prima brumă peste toate. Afară e înnorat, nu mai iese soarele, deci e şi frig. E frig de îţi iese abur din gură când vorbeşti numai, nu şi când răsufli. Parcă stă să plouă sau să ningă. E gri. E linişte. E o linişte care vorbeşte despre cum e să taci un anotimp întreg. În casă e căldură de sobă, nu se aud lemnele sfârâind ca iarna, nici nu e zăpuşeală, e doar cald. E şi un miros de rece pe lângă uşă, mai departe de sobă. Mă uit pe geam şi nu văd decât o femeie, pe mama, strângând iarbă uscată în curte. Are pe cap un batic gri, ca şi ziua de afară şi nu se grăbeşte deloc, se mişcă în acelaşi ritm cu norii de pe cer, serioşi. De după poartă se ridică în cel mai frumos dans o dâră de fum. E fumul înecăcios, tomnatic, care nu aparţine decât lui noiembrie. End of story.

Toamnă, de când te-aştept!
Şi visul mi se împlineşte cu fiecare zi de octombrie care va trece. Dacă aş fi un anotimp, aş vrea să fiu toamna, şi nu pentru "mere, pere şi gutui amărui cu puf galben ca de pui", ci pentru că acum e anotimpul visării şi al speranţelor aproape moarte, de care nu ştii dacă e bine să te mai agăţi sau nu, dar care se nasc vii cu fiecare zgârietură de vânt rece pe obraz. Numai toamna sufletul găseşte răgaz şi odihnă, popas pentru liniştire şi suferinţă care nu doare. Trist. Ăsta e cuvântul. Dar o tristeţe care te face să zâmbeşti cu fiecare pasăre care se duce acolo de unde tu şi eu ne-am întors. Din vară.

Vise de toamnă:
- voi fi mai bună
- voi ierta mai des
- voi căuta logicul înainte de sentiment
- îmi voi oferi clipe de linişte
- voi iubi mai mult
- voi trăi mai intens
(to be continued...)

Rafa - ghemotocul meu de blană

2009-09-07T22:49:00.004+03:00

Rafa s-a născut în jurul datei de 1 iulie, în vara aceasta. Are aproape 2 luni şi încă nu este vaccinat, dar în curând va fi, pentru că, deşi încă nu prezintă semne de boalăşi nici purici nu are, probabil că nu are imunitatea foarte bună. A avut încă trei fraţi, dar acum nu mai sînt împreună. I-am dat câtorva oameni buni care vor avea grijă de ei aşa cum am fi avut noi. Îl mai alint Raficu, puiuţu' meu sau "urâtule". Tind să cred că mă iubeşte mult, pentru că de obicei răspunde numai la chemarea mea şi când ies în curte vine spre mine chiar şi când nu-l chem. E un ghemotoc foarte jucăuş, se uită la tine cu ochi de zici că plânge şi nu poţi să rezişti să nu-l iei în braţe. A învăţat să se joace cu o minge de tenis, pe care o roade întruna ca să-şi tocească dinţii. Mănâncă absolut orice, dar e prea leneş să rupă bucăţile mari, aşa că preferă să stea nemâncat de multe ori. Bea apă din acelaşi vas cu puii de găină şi îi este frică de pisică, pe care o latră mult, dar de care fuge când se ridică. Plânge mult ziua, pentru că Alice, mama lui, se plictiseşte să se joace toată ziua cu el şi se ascunde, iar el se vede singur şi nu-i place. S-a obişnuit să intre în casă, dar încercăm să.l dezvăţăm de obiceiul ăsta. Deşi nu-mi place părul de câine pe haine, de multe ori îl ţin în braţe, pentru că nu rezist :"> Nu e un căţel de rasă, dar e cel mai frumos căţel din lume, pentru că e al meu :)

2009-08-13T23:39:00.002+03:00

Ce-ar fi...
-sa ma urc chiar acum in masina si sa plec undeva departe departe sa nu ma stie nici vantul nici pamantul?
-sa imi cumpar toate felurile de ciocolata care exista in magazine?
-sa ma cert cu toata lumea intr-o zi si sa nu am cu cine sa vorbesc?
-sa ajung pana la capatul lumii intr-o secunda?
-sa gasesc o insula in magazie si pe insula o comoara ascunsa?
-sa imi iau toti cei 5 catelusi si sa dorm cu ei in pat?
-sa stiu sa fac de mancare si sa le dau cersetorilor din mancarea facuta cu mainile mele?
-sa incep sa cant noaptea pe strazi si sa iasa vecinii sa ma aplaude?
-sa vreau sa ajung intr-un loc si sa nimeresc in India?
-sa visez ca am o casa mare cu balcon rosu si a doua zi sa ma trezesc intr-un pat in balconul rosu?
-sa stiu sa rad mai des si mai frumos?
-sa te gasesc in fiecare dimineata langa patul meu mirosindu-mi pielea calda de somn?
-sa pot sa ma schimb acolo unde trebuie?
-sa nu-mi mai pun intrebari?

Sau ce-ar fi sa-mi pun cat mai multe intrebari si sa le iau ca pe dorinte? :))

N.B. Acest post este o aiureala obtinuta fara efort in ceas de noapte. Prin urmare, va sfatuim sa o luati ca atare.

Mămăiţo, mă mai ţii minte?

2009-08-04T16:44:00.002+03:00

Eu îi spuneam mămăiţa, eram a doua nepoată a ei,
chiar dacă în realitate nu ne înrudeam deloc.

Era o zi lungă de vară aceea în care directorul
şcolii ne-a chemat pe noi, proaspăt absolvenţii
de generală (generaţia 2004) să completăm
preferinţele pentru admiterea la liceu. Am pus şi
eu Lazăr primul, după care Sava, chiar dacă media
de admitere era mai mare la al doilea decât la
primul, Haşdeu, că îl făcuse mama, şi restul nu
mi le amintesc. Eram obligaţi să completăm ca
nebunii peste 100 de opţiuni, deşi era clar că
ne-am fi încadrat într-unul din primele 10, chiar
şi aşa destul de multe. După alte zile am aflat
că am fost admisă în Lazăr, am fost fericită, am
râs, am spus mândră oricui mă întreba, până când
a venit vremea să alegem între a face naveta
obositoare până la Bucureşti în fiecare zi şi a
găsi o gazdă în oraş. Evident, am ales a doua
variantă, din motivul că oboseala cauzată de
navetă, timpul rău de iarnă, căldura verii şi
alte lucruri mi-ar face grea viaţa de viitoare
elevă de liceu.

Cu fiecare zi care trecea şi care împuţina zilele
verii, aducându-mă mai aproape de începutul
şcolii, mă mohoram tot mai mult, mă frământam şi

nu puteam să realizez cum avea să fie viaţa mea

departe de casă, într-una străină, alături de

oameni pe care nu-i cunoşteam, departe de

lucrurile mele, de patul în care dormisem 14 ani,

chiar de farfuriile din care mâncasem până

atunci.

La începutul lui septembrie încă nu găsiserăm o

gazdă sigură. Fusese o vorbă că voi sta la o babă

care avea un căţel, încercam să mă obişnuiesc cu

ideea unui animal de casă, începusem chiar să îmi

imaginez că îmi va fi atât de drag la un moment

dat încât aveam să-l plimb chiar eu seara. De

fapt, mă încurajam încercând să găsesc motive

care să-mi dea un strop de nerăbdare pentru

traiul pe care eram nevoită să-l duc singură

începând din toamnă. Din fericire, am scăpat de

potenţiala gazdă cu căţelul, însă îngrijorarea a

venit din altă parte. Cu doar două săptămâni

înainte de începutul şcolii, nu aveam unde să

stau.

Aveam o prietenă vecină (cea mai bună prietenă,

copilăria mea se rezumă în mare parte la prezenţa

ei lângă mine), a cărei bunică venise în vizită

la începutul toamnei la noi la ţară. Am aflat că

prietena mea avea să stea în apartamentul

bunicii, pentru că fusese admisă şi ea la un

liceu din Bucureşti.

Cu ele mi-am început şi eu liceul.

O cunoşteam pe mămăiţa de când eram mică, venea

mereu vara la ţară, timp în care avea grijă de

Cristina (prietena mea). Eram atât de mici că

prima amintire pe care o am cu ea este o femeie

grăsună, cu un batic pe cap, pe dedesubt păr alb,

o fustă lungă până la pământ se ţine cu greu după

o fetiţă năzdrăvană care aleargă spre mine. Eu o

aştept în poartă pe fetiţă, iar femeia îi strigă

de zor să nu mai alerge, că o să-şi rupă nasul.
Când mă duceam pe la Cristina vara, tatăl ei ne

cumpăra pepeni şi mămăiţa ni-i tăia felii egale

şi mici, ne scotea sâmburii şi avea grijă să nu

muşcăm prea mult. Toamna, înainte să plece, când

peste tot mirosea a iarbă arsă din cauza

curăţeniei din curţi, mămăiţa ne aduna nuci din

grădină, le spărgea, le curăţa de cojiţa aia

amară şi ni le împărţea în mod egal. Când îmi

curăţ nuci acum toamna, îmi aduc aminte de ea şi

de mâinile ei care alegeau atât de bine fiecare

petic de sâmbure de nucă. Ne dădea în leagăn şi

nu ne lăsa să ne certăm pe jucării.

Când a venit vremea să îmi strâng lucrurile care

o să-mi ţină companie la Bucureşti, nu m-am oprit

din plâns vreo două zile. Mi se părea nedrept să

plec de acasă, să îmi văd familia doar la

sfârşitul săptămânii, chiar dacă ştiam că la

mămăiţa îmi va fi aproape la fel de bine ca şi

lângă ai mei. Mămăiţa era atât de fericită că îşi

va avea nepoatele lângă ea, Cristina era

entuziasmată şi îmi povestea cât de frumos o să

fie să ieşim după masă să ne plimbăm în parc, să

mergem prin magazine să ne uităm după prostii,

pentru că ea mai stătuse câteodată vara în

Bucureşti şi îi descoperise câteva dintre

secrete. Cu toate astea, n-o să uit niciodată

lacrimile mamei din ziua în care am plecat spre o

altă casă.

Mie îmi dăduse dormitorul, Cristina şi mămăiţa

dormeau amândouă în sufragerie.

[Nu ştiu ce să spun mai întâi despre viaţa de la

bucureşti, din dormitorul meu, din balconul meu,

de la fereastra mea, din patul meu, pentru că

sînt atât de multe amintiri care se întretaie

acum, nelăsând nici uneia locul să se consume

până la capăt încât mi-e teamă să nu respect

cronologia, pe care o consider foarte importantă

pentru povestea acelei perioade a vieţii mele.]

Într-un timp (cred acum) destul de scurt, am

început să mă obişnuiesc cu totul. Mersul la

liceu în fiecare zi m-a ajutat să mă acomodez

treptat. De cele mai multe ori, eram foarte

fericită acolo, îmi plăcea să ştiu că am la

dispoziţie multe lucruri pe care acasă nu le

găseam, mă îndrăgostisem deja de Bucureşti şi

aşteptam cu nerăbdare lunea după weekendurile

petrecute acasă. Alteori însă, mă apuca un dor de

casă şi de ai mei încât simţeam că mi se rupe

inima şi că aş pleca în momentul ăla. Mămăiţa a

fost mereu lângă mine, chiar de la început. Avea

grijă să nu rămân singură deloc ca să nu-mi

amintesc întruna de acasă, făcea glume, mă

trimitea cu Cristina pe afară, aşteptându-ne cu

ceva bun de fiecare dată. Mămăiţa mea era cea mai

bună femeie pe care o cunoşteam atunci. Nu voisem

televizor în camera mea la Bucureşti, dar mămăiţa

mă chema în fiecare seară în care nu aveam de

învăţat să ne uităm toate la vreun film. De ziua

ei îi cumpăram flori multe pentru că erau cadoul

ei preferat şi vreo chestie pentru bucătărit,

pentru că descoperisem că şi acelea îi plac. Era

foarte fericită când îi aduceam flori, mă punea

săţi umplu două vaze cu apă şi le împărţeam în

aşa fel încât să pun în amândouă.

Cel mai bine făcea clătitele. Când veneam seara

de la liceu, mirosea de pe scara blocului a

clătite şi ghiceam că le-a umplut cu dulceaţa ei

de căpşuni. Le pudra cu mult zahăr vanilat şi ne

punea suc în pahare. Apoi se ducea în sufragerie

şi ne lăsa "să mai vorbiţi şi voi, nu vreau să

stau pe capul vostru".

A trecut clasa a noua, a trecut şi a zecea, a

început a unşpea. O iubeam pe mămăiţa ca pe

mamele mele. Îi scăpăta glasul când ajungeam

lunea dimineaţa la ea, mă lua în braţe şi mă pupa

pe amândoi obrajii. De-abia se târa în bastonul

ei, şi tot n-o lăsa pe Cristina să-mi deschidă

uşa, mi-o deschidea numai ea. Şi când îi găseam

faţa luminată de o rază invizibilă, îmi creştea

sufletul şi îmi spuneam în gând că vreau să

trăiască mult, să o cunoască şi copiii mei. Îi

mai aduceam câteodată seara sarailie de la

tip-top. Îi plăcea tare mult. Nu aceptam pentru

nimic să mănânc şi eu din ea, îmi plăcea să stau

pe scaun în faţa ei şi să mă uit cum muşcă cu

poftă din fiecare bucată.

Era ultima zi de şcoală înainte de vacanţa

intersemestrială. Era 2 februarie. Îmi strânsesem

câteva lucruri să le iau acasă. După ce am fost

la liceu, am dat pe la bloc să îmi iau rămas bun

de la mămăiţa, să-i spun că nu e decât o

săptămână până mă întorc. Am sunat. Mi-a deschis

Mariana, mama Cristinei. Am intrat, am salutat,

era acolo şi doamna Vali, o tanti foarte drăguţă

care venea în vizită de multe ori. Doamna Vali

era abătută. Uşa de la dormitor, închisă. La

sufragerie, la fel. Cristina era în bucătărie, a

apărut de după uşă plânsă. Doamna Vali a ieşit

înaintea mea şi mi-a spus: "Gata, Simona, s-a

terminat. Fii liniştită." Mi se părea că nu am

auzit bine, deşi am înţeles de prima dată despre

ce era vorba. Am strigat un Nu şi m-a bufnit

plînsul, m-am aşezat pe gresia din hol sprijinită

de peretele de la baie şi lângă mine a venit

Cristina, m-a luat în braţe şi a început să

plângă şi ea mai tare şi mai mult.

Nici nu m-au lăsat să intru s-o văd, pe canapeaua

pe care o văzusem trei ani, de pe care mă

întâmpinase în fiecare zi când veneam de la

şcoală, de pe care mă striga să-mi spună o vorbă.

Nici la înmormântare nu m-au luat, nici nu cred

că rezistam. N-am fost niciodată să-i pun o

floare la cap şi-o lumânare, pentru că au

îngropat-o într-un cimitir din Giuleşti-Sârbi,

ceva pe un deluşor, departe.

În casa ei am trăit în trei ani de zile de 10 ori

mai mult timp decât în casa mea, figura ei de

femeie bună şi blândă mi-a ieşit în cale de mult

mai multe ori decât chipurile alor mei.

Mă întreb dacă se gândeşte la mine, dacă îi e dor

de mine, cum îmi este mie de ea. O mai visez

câteodată şi îmi dau seama că poate de sus de

unde e ea mă ajută când am nevoie fără să ştiu.

Îmi e dor de mămăiţa mea şi tare mult aş fi vrut

să fie şi acum lângă mine, cum zicea ea: "Să vă

rugaţi la Dumnezeu să mă ţină sănătoasă să

terminaţi liceul aici lângă mine, şi la facultate

tot împreună să fim."

For the love of...love :)

2009-07-31T00:12:00.003+03:00

Mi-am amintit zilele astea de librăria noastră. Ţii minte ziua aia? Am venit cu troleul 85, în care am numărat timp de 9 staţii câte persoane coboară şi urcă. La sfârşit erau doar 11 cu mine. Le-am numărat cu degete tremurânde la spate, cu ochii în ceaţă şi cu o inimă prea agitată pentru ziua aia de primăvară. Biletul meu de călătorie era primul pas făcut lângă tine, prima rază de soare care m-a mângâiat atunci a fost o frezie galbenă, puţin veştejită la vârful frunzei, cred că de nerăbdare. Şi semaforul...! Semaforul de la Eminescu, un semafor care a fost roşu atunci cât o zi întreagă. Atât aveam în faţă până la tine, câteva dungi albe desenate pe asfalt cu neîndemânare de o mână nepricepută încă. Dar şi dungile parcă tremurau. Cred că şi tu. Prima cercetare a privirii tale a fost o călătorie lungă, inimaginabil de curioasă şi nesătulă încă de întâia oară. Primul cuvânt adresat ţie, numele tău, a fost altarul pe care jertfeam copilăria de până la cei 17 ani ai mei. Prima atingere a mâinii tale (în staţia de la tineretului :) a fost cel mai adânc fior pe care un corp omenesc îl poate simţi, imagina sau visa. Primul sărut pe care ţi l-am dăruit sfios, cu ochii închişi (singura dată :)) a fost promisiunea că îţi voi fi alături de atunci înainte. Prima îmbrăţişare în care am auzit şi bătăi de inimă a fost dovada ta că vei lua parte la spectacolul a doi ani, 4 luni, 24 zile (to be continued...)

mă bucur că iubesc şi că viaţa nu m-a privat de cea mai mare minune a ei (:

Emoţie şi valuri şi muzică şi soare şi plajă

2009-07-18T14:45:00.005+03:00

Dacă vrei să citeşti asta, PLAY întâi pe melodie :)

Imnul Liberty Parade 2009
Asculta mai multe audio Blog

Pentru că se poartă vara şi toată lumea e plecată (mai mult sau mai puţin, de-adevăratelea sau doar cu mintea) la mare, şi pentru că m-am îndrăgostit de imnul Liberty Parade, o să zic şi de ce. Ce-mi inspiră mie melodia asta de nu mă mai satur să o ascult cu ochii închişi şi cu urechile ciulite, doar-doar oi auzi şi eu valuri izbindu-mă peste picioare stând aşa cu ochii închişi.

Îmi imaginez un asfinţit portocaliu în partea stângă şi în partea dreaptă a plajei, roşu intens la mijloc, un soare care nu se grăbeşte să se scufunde în mare pe partea cealaltă a ei şi sunete de pescăruşi departe departe, cât să-mi amintească de mare şi când sînt cu ochii închişi. Un nisip zgrunţuros sub tălpi aici, moale mai încolo, fin de tot să-mi mângâie degetele mici când desenez fără talent în el uitându-mă la soarele care refuză să se scurgă încă, agonizând alături de câteva vapoare luminate puternic şi mai departe de capătul mării. Nici nu ştiu dacă sînt vapoare, dar aşa mă gândesc, că prea se văd frumos. Uite lângă mine o porţiune de nisip ud, aici a ajuns marea şi a intrat fără să ceară voie, a căşunat pe partea mea de plajă şi a vrut să mă mângâie umed pe aceleaşi degete mici care mai devreme desenau în nisip. Mă înţeapă scoici pisate de alte tălpi nerăbdătoare să simtă vibraţia mării care se agită de fiecare dată când o întâlnesc aşa dezbrăcată, încercând să mă ispitească să o iau în braţe necondiţionat. E multă lume mai încolo, aud melodia asta atât de în mine şi atât de mult aş vrea să dansez. Dacă închid ochii şi doar ascult, îmi vine să râd şi să ţip, ştiind că respir fiecare bucată de fericire care există pe porţiunea mea de nisip umed, în scoicile fărâmate de sub picioarele mele şi pe vapoarele care străpung continuitatea mării atât de hotărât şi sălbatic. Vreau să râd din suflet, să mă cutremur râzând, pentru că am un nod în gât şi un gol în stomac care îmi dă atâta adrenalină că nu am unde s-o descarc pe toată. Vreau să râd şi să plâng mult de tot, mult mult, e atât de tristă încât mă face să râd plângând şi să visez şi să vreau să mă cufund cu totul în mare, să simt că-mi aparţine toată. De unde o senzaţie atât de complicată, o să invit pescăruşii la dans, să râdem tare şi să închidem ochii să auzim muzica direct în noi. Îmi trebuie un timp fără sfârşit să mă bucur enorm de un simplu moment care vibrează pe o singură melodie, lângă un singur soare, peste toată lumea. Unde-mi sînt pescăruşii? Le zic să vină toţi la petrecerea sufletului meu, care n-a mai râs de mult euforic şi cu emoţie.

Tu ce simţi când auzi melodia asta?

A kind of leapsa

2009-07-07T21:33:00.004+03:00

1) Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând:
...dupa toata bunatatea pe care mi-ati aratat-o...
(Arta de a nu scrie un roman, Jerome K. Jerome)

2) Fără să verificaţi, cât e ora?
21:30

3) Verificaţi:
21:37

4) Cum sunteţi îmbrăcat?
Pijama mov cu stele si spirale

5) Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Ceremonia-priveghi pentru Michael Jackson

6) Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
O femeie care vorbeste despre Michael.

7) Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Azi, am cautat de munca :))

8) Aţi visat ieri noapte?
Cred ca da.

9) Când aţi râs ultima dată?
Acum cel mult o ora.

10) Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Nici macar un tablou, doar culoare.

11) Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Oh, o casa.

12) Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Carolina (duminica)

13) Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
Cred ca nu.

14) Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Nu inteleg unde duce.

15) Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă.
Plang.

16) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?
Luiza

17) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de un băiat?
Dan

18) V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
Niciodata.

19) Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe Porţile Raiului?
Acum esti acasa.

20) Dacă aţi putea schimba ceva în lume în afară de politică, ce aţi schimba?
Nu in lume..in Romania. As da voie femeilor sa aiba mai multi barbati :))

21) Vă place să dansaţi?
Cateodata.

22) Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?
CatalinZ, maximum, Mr-BiG, journal a deux.

PS> N-a dus nicaieri ?:))

Am soare-n par

2009-07-06T23:16:00.002+03:00

Bun. Ce ma inspira este poza de la avatarul meu din seara asta :))
Stii cum sta treaba cu soarele de vara? E fierbinte si te frige o zi intreaga, iti usuca pielea si tot ce mai ai pe sub piele, te pune la frigarui si te slabeste *chiar si la propriu*.
Dar e o smecherie la mijloc. E un fel de complot. Adica ceea ce-ti trebuie este un pic de noroc si de inspiratie ca sa iesi vara pe seara afara, pe la amiaza asa si sa descoperi ca soarele cel crunt si fioros se transforma brusc, timp de maxim 20 de minute, intr-o prajitura sclipitoare, dulce si aducatoare de surplus de serotonina. Zau. Daca nimeresti alea 20 de minute intr-un loc ferit, sa zicem intre copaci sau pe pajisti intinse (in niciun caz intre cladiri, ca alea pastreaza caldura), atunci sa fii sigur ca, desi pare putin timp pentru ca starea ta de spirit irascibila de la atata arsita sa se transforme, e foarte posibil sa razi mai mult, sa fii mai detasat sau sa simti ca esti mai vioi dupa ce te infrupti din prajiturica gustoasa de pe cer. Cel mai mult conteaza sa nu fii singur cand te pui la masa si sa te gandesti ca nu poti sa pierzi pentru nimic in lume momentul magic in care lumea e a ta si soarele te manjeste cu crema calduta pe obraji. Si daca inca nu esti convins ca merita sa incerci sa descoperi cele 20 de minute fermecate de dupa-masa, gandeste-te ca vara e scurta si, cu cat pierzi mai multe ocazii de a fi rasfatat de zeul Ra[:))], cu atat mai aproape va fi sfarsitul sezonului in care soarele e atotstapanitor.

Uite acum poza care m-a inspirat.

Fără titlu

2009-06-18T02:29:00.003+03:00

Dacă te cunosc, ştii cu siguranţă că îmi pasă de tine şi că ţin să nu păţeşti nimic rău vreodată, că îmi doresc să ai parte doar de fericire şi să strălucească întotdeauna soarele deasupra ta. Să nu cunoşti necazuri sau supărări, să nu ştii ce înseamnă răutate înspre tine şi să ai în fiecare nouă zi un zâmbet mai larg pe buze decât în ziua precedentă. Dacă ai simţit vreodată că în sufletul meu ai un loc special şi că aş face pentru tine tot ce mi-ar sta în puteri ca să nu te simţi singur sau trist, atunci să ştii că asta nu e nici pe jumătate din ce pot să-ţi ofer ca sentiment. Să ţii minte că întotdeauna voi trimite un gând spre tine ca să mă simţi şi să simţi starea mea de spirit, pe care deseori ţi-o fur fără să vreau măcar. Dacă atunci când vei citi rândurile astea scrise pentru tine, imaginea mea îţi va apărea în ochi şi mă vei auzi citindu-ţi, să nu te îndoieşti că meriţi cel mai bun loc în inima mea, că mă gândesc ce faci şi că m-aş resemna vreodată să trăiesc fără vorba ta bună şi fără visele în care apari şi tu lângă mine. Dacă m-ai înţeles de cele mai multe ori când ţi-am spus un lucru care mă apăsa sau nu şi dacă ţii minte toate dăţile când te-am/m-ai alin(t)at, voi fi sigură că mi-am ales prietenii mai bine decât o puteam face în mod programat. Dacă ai nevoie de ajutor, strigă-mă şi o să fiu lângă tine în următoarea clipă.

Postul ăsta este doar pentru acele puţine persoane din viaţa mea la care ţin cu adevărat.

2009-06-12T16:59:00.002+03:00

Eu zic aşa: dragoste la prima vedere.
Deşi nu-mi place ideea asta, ţin cu ea dacă apare. Nu-mi place pentru că a love are nevoie de tiiiiiiimp ca să fie love, şi nu dacă văd acuma o persoană şi-mi place sub aspect fizic înseamnă că e jumatea mea. Nici că poţi să simţi "ceva" care te face să crezi că ţi-ai găsit prinţul nu cred. Dragostea la prima vedere e ceva fictiv, e de filme numai. Că doar minţile idealiste pot gândi că există aşa ceva. The love at first sight este, după gândirea mea modestă, cel mai superficial mod de a te îndrăgosti, care nu presupune timp şi nici efort. E un fel de himeră care apare în lipsa poftei de a tot evalua pe o perioadă de timp calităţi şi defecte ale unor "posibili/potenţiali". E ca şi cum mi-ar fi foame, şi, ca să nu mai aştept până se face musacaua, îmi prăjesc doi cartofi. Numai aşa, că nu am chef să aştept după musaca. Păi dacă mă hotărăsc să iubesc, de ce să mă duc cu capul înainte, să-mi provoc iluzii şi proaste impresii cum că aş putea să mă îndrăgostesc pe stradă de oricine şi că şi persoana aia trăieşte aceleaşi lucruri ca şi mine?

Mda, poate sînt adepta relaţiilor clădite pe piloni stabili cu efort şi implicare, dar asta nu mă împiedică să declar că filmuleţul ăsta e cea mai frumoasă reprezentare a poveştii de dragoste (fără happy-end totuşi).

Răbdare! şi SFAT: NU face altceva în timp ce te uiţi, nu vei vedea lucrurile care contează.
(thanks Pietri)

Reclama

2009-06-09T17:00:00.003+03:00

De fiecare data cand citesc post nou aici, imi vine sa comentez fara rost, sa scriu mult si la fel, adica mereu aceleasi lucruri. Am o admiratie presupus de-o mie de ori mai mare pentru baietii care au bloguri decat pentru fete. Pentru baietii care abereaza in asa hal de frumos de-ti vine sa urli de fericire cand citesti si sa faci orice ca sa te poti debarasa de un gand apasator care iti invadeaza mintea citind. Un gand care nici macar nu exista in mod concret, nici nu stii ce forma are, stii doar ca e acolo si ca ar vrea sa fie spus in orice fel, dar nu esti capabil sa-l definesti sau sa-l descrii. E ca si cand simti ca vrei sa vorbesti de toate si nu-ti iese nimic. Asa si cu mine si cu blogurile baietilor care scriu frumos. (imi place parfumul tau :))

2009-06-02T19:04:00.002+03:00

Cătălin mi-a spus că nu-i mai place cum scriu. Mi-a spus că nu mai sînt concretă şi eu am concluzionat că am început să aberez. Nu ştiu să mai scriu despre lucruri reale şi despre păţanii, ci despre un fel de dorinţe mascate de cuvinte pompos şi nereuşit alăturate. Dacă mintea mea o ia pe arătură câteodată, înseamnă că ori sînt supărată, ori a venit iar sesiunea :))

Can't touch this!
Te rog să mă laşi să-ţi mărturisesc cum e viaţa mea. Gândeşte-te că pământul e plin de nori. Şi că pe fiecare nor se aşează în fiecare secundă un om. Fiecare om de pe fiecare nor ţine în mână câte o floare. Iar fiecare floare din mâna fiecărui om de pe fiecare nor este diferită. Toate florile pe care le vezi acum sînt pentru mine. Şi mai colorate şi mai şterse şi mai mari şi mai mici şi mai neînflorite şi mai trecute. Iar eu le primesc pe toate cu acelaşi suflet şi mă gândesc la fiecare ca la persoana care mi-o dă. Ca legendă, o să zic că: pământul plin de nori reprezintă cercul meu de cunoştinţe, oamenii sînt cunoştinţele, iar florile sînt sentimentele pe care le împărtăşesc cu fiecare om din viaţa mea, mereu diferite.
Aş putea să-mi deschid florărie, dar florile mele nu suportă să fie tratate diferit şi să le pun preţuri inegale.

2.(doi)
Te rog să mă laşi să-ţi mărturisesc cum mă simt. Gândeşte-te că mâine poţi să fii altcineva. Că poţi să vezi ce vede altcineva şi să gândeşti altfel decât o faci de obicei. Ai vrea să spui toate lucrurile pe care nu le-ai pronunţat toată viaţa şi să simţi prezenţa persoanelor pe care ţi le-ai fi dorit aproape, dar pe care nu le-ai avut niciodată. Ai vrea să fii în stare să faci multe lucruri despre care mereu ai crezut că nu ţi se potrivesc. Şi să ai răbdare să te schimbi. Legendă: eu sînt tu.

Breathe for me, please.
Te rog să mă laşi să-ţi mărturisesc cum iubesc. Gândeşte-te că îl ai în faţă pe dumnezeu. Dumnezeu ar vrea să te poată vedea exact aşa cum eşti tu, fără feţe de schimb şi fără duble sau triple personalităţi. Tu nu îi dai ocazia lui dumnezeu să îşi dorească să te trimită mai aproape de raiul care ţi se cuvine. Pentru că îţi place să fii rece şi cald şi bun şi rău şi frumos şi urât şi sincer şi mincinos. Eu sînt tot în faţa lui dumnezeu, dar nu te văd. Dumnezeu mă vede şi pe mine cum te vede pe tine. Cu tot cu defecte. Ce nu ştii tu e că dumnezeu crede că ni se potriveşte acelaşi rai chiar dacă nu ne poate aduce acolo. Mie-mi plac defectele, chiar dacă lui dumnezeu nu-i plac. Dar lui îi place de mine, deci îi plac şi defectele pe care eu le iubesc. Legendă: tu eşti tu şi eu sînt eu. Dumnezeu e felul în care iubesc.

Te rog să mă laşi să-mi trag sufletul. Pentru că plouă, pentru că mi-e dor, pentru că trebuie şi pentru că eşti cel mai bun confident.

Fugi si lasa-ma sa alerg si eu dupa tine

2009-05-30T14:56:00.003+03:00

Hai sa ne combinam aiurea. Hai sa fugim departe sa nu ne stie nimeni, sa vina toti dupa noi si sa ne strige din toate puterile ca sintem nebuni. Sa ne intoarcem si sa le zambim prost, sa ne luam in brate si sa le aruncam in fata bucati de haine rupte de pe noi. Hai sa nu spui nimic, ca vreau sa ascult tacere si tu faci zgomot chiar si prin respiratie. Taci si lasa-ma sa rad de tine, de mine si iar de tine. Adu-mi soare si ploaie si fa-ma sa alerg fara sa obosesc. Ia-ma departe imbracata sumar si da-mi sa beau din mare. Uita-ma intre nori, nu-mi cere sa rad si canta-mi ceva de dragoste, sa pot sa plutesc cu ochii inchisi. Alearga-ma tu si lasa lumea in urma sa se faca mica si sa n-o aud decat cand plange si ma cheama inapoi. Potoleste-ma tragandu-ma de maini si nu ma mai lasa sa colorez singura franturi din viata mea. Da-mi tu creioane cerate. Sa fie cu varful rupt sa colorez transparent si sa se vada frumos. Iubeste-ma cu lumea la un loc cum ma iubeai ieri.

Cum ar fi dacă...

2009-05-18T17:38:00.002+03:00

...m-ai avea preţ de 5 minute şi nu mai mult în faţa ta, ţi-aş zâmbi şi te-aş striga pe nume? Ce lucru curios ar fi ăla ca eu să-ţi acopăr ochii cu mâinile şi să mă recunoşti doar după voce sau după parfum. Câtă fericire crezi că mi-ai aduce cu un cuvânt şi-un strâns în braţe după care tânjesc? Să mă urmăreşti alea 5 minute şi să mă critici apoi în gândul tău încă 10 şi atât. Şi să recunoşti că te-ai îndrăgostit brusc de mine, deşi eu ştiu că nu e aşa. Ia-mi îngheţată cu caramel de la mc şi povesteşte-mi frumos, cum ştii tu să o faci. Şi nu te uita că s-ar putea să pic îngheţata pe pantaloni. Distrează-mă doar cu zâmbete şi tăcere. Şi nu te uita insistent că mă înroşesc repede. Acum spune-mi şi tu pe nume şi lasă-mă să plec acasă. Te-am iubit 5 minute...

Mini-Biblia Relaţiilor Publice (...by Andrei)

2009-05-12T00:03:00.002+03:00

Dacă vă întrebaţi cum au luat naştere Relaţiile Publice, ce ingrediente au fost necesare pentru ca domeniul să fie atât de complex azi şi cine au fost cei ce au contribuit la dezvoltarea lor, atunci aici şi acum veţi afla toate aceste lucruri, iar curiozităţile voastre vor fi satisfăcute pe deplin după ce veţi citi acest post.

Prin urmare, trebuie specificat faptul că cea mai mare contribuţie la "Noua istorie a relaţiilor publice" îi aparţine religio-istoriografului (ăsta e cuvânt inventat de mine) Andrei-Alexandru Dragotă, colegul nostru de la grupa 4, căruia îi mulţumim pe această cale pentru bună-voinţa de a ne permite să-i publicăm minunata lucrare (asta urmează să constataţi).

Pentru Andrei, Relaţiile Publice sunt asemenea pildelor biblice, înţesate cu învăţături şi cu personaje sfinte. Ceea ce urmează este un amestec fin de cunoaştere a teoriei relaţiilor publice, umor şi (ce mă frapează pe mine şi mă face să-l admir pe Andrei) isteţime.

Pentru că tema în discuţie reprezintă într-o oarecare măsură atât apariţia, cât mai ales evoluţia relaţiilor publice sunt convins că mulţi dintre colegii mei vor face o paralelă aproape evidentă între relaţii publice şi teoria evoluţionistă emisa de Charles Darwin (care, adusă în discuţii şi în alte domenii, are relevanţă, cel puţin ca o adaptare, în cazul oricărui lucru făcut de om şi, în consecinţă, şi asupra relaţiilor publice).
Deşi un adept al teoriei evoluţioniste (cât şi a celei memetice emise Richard Dawkins, conform căreia societatea umană are o evoluţie, aproximativ asemănătoare cu lumea naturală) nu pot să nu mă folosesc de această ocazie pentru a încerca o adaptare a teoriei creaţioniste a PR-ului. Textul este scris în stilul biblic, aşa că vocabularul ar putea să pară un pic ciudat, irelevant pentru un subiect de relaţii publice.

GenePeReza.
Capitolul 1.

1. La început a fost Omul.
2. Iară multe erau pe lume ce nu le putea înţelege şi împărtăşi celorlalţi, aşa că omul a făcut limbajul şi a văzut că e bine.
3. Şi a văzut omul că e bun limbajul şi a făcut simbolul. Şi simbolul a luat diferite forme şi înţelesuri, precum păsări sunt pe cer şi peşti în apă.
4. Şi a văzut Omul că e bine şi s-a bucurat.
5. Iar din cuvânt a izvorât adevărul, precum şi minciuna, iar orice vorbă spusă putea fi doar una din cele două.
6. Şi văzând acestea, Omul a făcut onestitatea, precum şi înşelăciunea, pentru a servi fiecăreia din cele două.
7. Şi din cuvânt a făcut opinia, credinţa, stereotipul şi perspectiva umană.
8. Şi văzând toate cele, Omul a spus că e bine şi s-a bucurat.

Capitolul 2.

1. Şi a văzut Omul că din acestea s-au născut grupurile sociale, legăturile între oameni, dorinţa şi nevoia.
2. Atunci, Omul a spus: „Să fie public! Pentru că publicul poate avea toate acestea!” Şi public a fost.
3. Şi văzând că publicul are tot ce trebuie a spus că e bine şi s-a bucurat.
4. Dar publicul, neavând un lider, făceau după voia proprie, precum o turmă de oi fără păstor.
5. Şi atunci Omul a făcut liderul de opinie, după chipul şi asemănarea lui.
6. Iar liderul de opinie avea puterea de a conduce publicul prin puterea cuvântului.
7. Şi a văzut Omul că e bine şi a lăsat lucrurile să meargă de la sine.

Capitolul 3.

1. Şi a ajuns publicul pe tărâmul făgăduinţei, peste mare, unde au făcut oraşe şi sate prin foc şi sabie, ci nu prin cuvânt aşa cum spusese Omul.
2. Iară văzând acestea, totul a părut omului în van, în lipsa comunicării.
3. Şi s-au născut mulţi fii şi multe fiice poporului american, iar multe generaţii au fost.
4. Iar Conştiinţa Omului a lucrat asupra celor din tărâmul făgăduinţei.
5. Şi au apărut lideri de opinie, asemeni celor din vechime.
6. Şi s-au ridicat împotriva stăpânului de peste mare, nu prin forţă, ci prin cuvânt.
7. Şi prin înţeleptul Samuel Adams au reuşit să îi ademenească pe duşmani şi să îi aducă împreună pe cei de seama lor.
8. Şi au urmat lupte grozave şi victorii de soi. Şi poporul american a fost liber, prin cuvânt şi prin înţelepciune.
9. Iar Samuel Adams a pus bazele, printre altele, a ceea ce vor deveni ulterior infrastructurile comunicaţionale ale poporului său.
10. Şi i-au urmat mulţi de fel, în multe generaţii precum consilierul de presă Amos Kendall şi circarul P.T. Barnum

Drepţii PR-ului

Capitol 1.

1. Şi multe victorii prin cuvânt au avut loc, iar oamenii au început să creadă în acesta.
2. Iar, văzând acestea, liderii au prins mai mult grai si mai mult curaj.
3. Dar mintea le-a fost întunecată de porniri nesăbuite.
4. Iar minciuna şi înşelăciunea a revenit asupra cuvântului, care nu poate lua decât această cale sau cea a adevărului şi al onestităţii.
5. Şi în vremea în care penny press-ul străbătea lungul şi latul locului, s-a născut, din însuşi fiilor lui George Washington un drept pe nume Ivy Lee.
6. Şi mult a crescut Ivy Lee şi s-a făcut înţelept, chiar şi la Universitatea din Princeton.
7. Şi a transmis semenilor săi cu multă iscusinţă informaţii preţioase prin vorba scrisă.
8. Iar în timp ce îşi lucra relaţiile cu publicul, Conştiinţa Omului l-a împins să îndrepte greşelile şi înşelăciunea ce au fost făcute semenilor.
9. Atunci a rostit Conştiinţa înaintea lui Ivy Lee toate cuvintele acestea şi a zis:
10. Să nu înşeli aproapele tău cu informaţii false, conform primului model de comunicare.
11. Să nu ascunzi infomaţii publicului.
12. Să nu ai altă metodă decât transparenţa totală în faţa publicului.
13. Şi astfel a făcut Ivy Lee, în 1906 după anul Omului, Declaraţia de Principiu (Declaration of Principles)
14. Şi şi-a urmat întreaga viaţa după aceste legi, în cinstea aproapelui şi a Conştiinţei.
15. Şi a rezolvat crize de nerezolvat şi a îmbunătăţit imaginea multora, printre care şi a fiilor lui Rockefeller.
16. Şi aşa s-a născut cel de-al doilea model.

Capitol 2.

1. În vremea de după marele război, cutreiera pământul făgăduinţei un bărbat pe nume Edward Bernays, fiul unui agronomist austriac.
2. Iar, asemeni tatălui, şi acesta cunoştea lucrurile pământului, dar şi pe cele ale publicului.
3. Şi îşi destăinuia înţelepciunea pe oriunde se ducea, învăţându-i întâi pe semeni să nu se ruşineze de părţile ruşinoase şi de bolile acestora.
4. Şi a fost peste ape, într-un loc îndepărtat pentru a se sfătui cu al său unchi, înţeleptul Freud.
5. Şi s-a întors cu o mai mare înţelepciune decât cea cu care plecase.
6. Şi cum cutreiera el pământul, a zărit un om necăjit, cu o plasă de păr în mână şi l-a întrebat:
7. De ce ţii tu capul jos, bărbat cinstit şi drept? Iară el i-a răspuns:
8. Tocmeala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, iar femeile şi-au aruncat podoabele din cap şi, o dată cu ele, şi plasele mele de păr.
9. Iar Edward Bernays, în înţelepciunea sa, l-a vindecat pe om de boala falimentului printr-o pilda adresata bătrânilor statului:
10. Fie ca cel ce lucreaza în industria alimentară să poarte plase de păr spre prea slăvirea consumatorului.
11. Iar femeilor le-a zis: lăsaţi părul să cadă liber de pe capul vostru, căci aşa e frumos şi plăcut ochiului semenilor voştri, cât şi celor de lângă voi.

Capitol 3.

1. Şi mergând în lung şi-n lat, văzu Edward Bernays că viaţa şi-a schimbat cursul.
2. Consumatorul sacrifica timpul menit lucrurilor simple ale vieţii.
3. Nici măcar sfânta masă a dimineţii, micul dejun, nu îşi mai avea loc în viaţa publicului.
4. Şi vedea multă amărăciune în oamenii ce se ocupau de crescutul animalelor ce dau carne.
5. Iar porcarii, căci aşa se numeau în acele vremuri, recunoscându-l, cad la picioarele sale spunând:
6. Ajuta-ne să ne crestem market share-ul căci negre se anunţă timpurile în care oamenii nu vor avea timp nici să mai mănânce o bucată de şuncă.
7. Iar Bernays, adunând pe cei ce răspundeau de sănătatea publicului, spune o pildă:
8. Era o dată un om preocupat de avuţia pe acest pământ.
9. În fiecare dimineaţă pleca să muncească înainte să apuce o îmbucătură de mâncare.
10. În fiecare seara ajungea seara târziu şi se îndopa cu bucate alese, din banii pe care ii facea peste zi.
11. Iar cu timpul, au inceput să-l lase picioarele, chiar dacă buzunarele îi erau pline de dolari.
12. Iar pe patul de spital, văzând că toată averea sa nu îi poate cumpăra sănătatea, a înţeles că toate acele dimineţi în care nu mânca erau zile pierdute.
13. Duceţi-vă şi o să vedeţi importanţa micului dejun.
14. Iar medicii i-au dat dreptate: un mic dejun bogat te înzdrăveneşte pentru toată ziua.
15. Iar publicul a inceput să consume ouă şi şuncă dimineaţa, precum vedem şi astăzi.
16. Iar market share-ul s-a ridicat precum turnul Babilonului, însă fără să cadă vreodată.

Capitol 4.

1. Şi multe au fost minunile săvărşite de Edward Bernays.
2. Şi mulţi clienţi a făcut fericit. Şi a continuat să facă, în număr de 450 până la moartea sa.
3. Iară şi în cele din urmă zile ale sale şi-a împărtăşit înţelepciunea cu cei dornici să o asculte... pentru suma modică de 1000$ pe oră.

O viaţă câştigată

2009-05-06T22:51:00.004+03:00

CĂTĂLINA MATEI este BINE!!
Pe 28 aprilie a suferit intervenţia chirurgicală în urma căreia se simte perfect şi se reface foarte repede.
Mă bucur din suflet pentru o viaţă care a renăscut cu ajutorul atâtor oameni cu suflet mare. Cu o săptămână înainte de Paşte am văzut-o pe Cătălina la facultate şi m-am rugat să-i fie bine. Dumnezeu şi mulţi oameni care merită recunoştinţă i-au fost alături şi azi se poate bucura din nou de viaţă.
Mai multe detalii despre Cătălina şi despre intervenţia chirurgicală puteţi afla de pe blogul lui Dan Santimbreanu .

Pozele pe care le-am ataşat sunt de pe blogul aceluiaşi Dan Santimbreanu.

Love Can Begin Here

2009-04-22T11:35:00.004+03:00

Şi-acum ne iubim tot ca-n prima zi :D

Iar apropo de stickere, eu am ajuns să le iubesc. Când am rămas fără nici unul după prima rundă de lipit mi-era teamă că n-o să mai fac rost şi îmi părea rău că n-am oprit nici unul ca amintire. Dar Mr. BiG s-a întâlnit din nou cu mine şi mi-a dat a doua rundă de stickere. Deşi e trecut cu mult peste Anul Nou, voi face totuşi o urare campaniei LCBH: îi doresc să ajungă să fie cunoscută la scară europeană. Pentru că a apărut pentru NOI. Let there be LOVE! :)

Paşte fericit!

2009-04-18T14:40:00.003+03:00

Să aveţi un Paşte ca-n poveşti, plin de bucurii, sănătate, voie bună şi să petreceţi nebuneşte cu cei dragi :)
Aa, şi să vă aducă iepuraşul ce vă doriţi mai mult şi mai mult..

Aţi văzut vreodată cât de sus e cerul?

2009-04-16T22:47:00.002+03:00

Când te întrebi dacă dumnezeu te vede de sus din cerurile lui, tinzi să crezi că răspunsul este Da, pentru că toată lumea spune că e aşa. Dar ia să te uiţi o dată spre cer şi să vezi cât de sus e. Dumnezeu nu poate să te vadă de la aşa distanţă...

Am observat azi că, de fapt, cerul e mai sus sau mai jos de noi, în funcţie de nu ştiu ce. Dar aşa e. Azi a fost atât de sus încât dacă-ţi ridicai privirea te dădeai pe spate şi tot nu-l ajungeai. Era un cer imens, împărţit în două: într-o parte se plimbau relaxaţi nişte norişori albi albi şi frumoşi frumoşi, cumulus cred că îi cheamă şi în partea opusă se răzvrăteau nori de ploaie. M-am uitat şi la unii şi la alţii. Nici unii nu mi-au plăcut în mod special, în modul ăla în care ai vrea să zbori pe unul. Când eram mică (mică adică aveam cred vreo 5-6 ani) am visat că de sus, de la cer, a coborât un nor mare alb pufos, am sărit pe el şi m-a dus sus acolo, de unde venea el.

Mie cerul îmi aduce aminte de visul ăsta. Scrisesem mai demult pe yahoo360 că, dacă ar fi să pot să-mi aleg ceva în care să mă transform, aş alege să fiu înger. Să zbor toată ziua fără să mă vadă cineva şi să-mi aleg persoanele pe care să le ating fără să mă simtă. Să mă joc cu gândurile oamenilor şi să mă cheme de fiecare dată când au nevoie de ajutor. Să nu ating niciodată pământul cu picioarele şi să vorbesc zilnic cu dumnezeu. Să mă îmbrac mereu în cămăşi lungi albe care să nu pună în valoare nimic din mine, dar care să miroasă a liliac şi a lăcrămioare. Şi să am aripi mari, albe în care să-i învălui în fiecare noapte pe cei pe care-i iubesc cel mai mult de pe pământ.

M-aş duce să ating cerul care e prea mare şi prea sus pentru mine şi aş striga lumii întregi că sînt fericită şi că norii se văd mai albi de acolo.

Asta am ascultat tot timpul cât am scris ce-am scris.

Aleator aleator

2009-04-11T23:42:00.007+03:00

Te invit la un nescafe. Mi-e poftă de mor. Ai acolo meniul, alege-ţi pe care vrei. Fac eu cinste. Eu o să-mi iau un nescafe espresso. Aşa. Stai jos. Chelner, adu-ne 2 nescafe espresso. Pentru mine şi pentru această persoană dragă mie. Să pui mult zahăr, mult mult. Mie să nu-mi pui lapte. Chiar dacă o să mă ia ameţeala mai încolo. Să mai pui şi-o picătură de dorinţă. Nu pentru ea, pentru mine. Aşa. Să pui acolo mult.

Ia invită-mă şi tu acuma. Nu refuz. Ştii că-mi place. De data asta să-mi ceri cappuccino. Şi tot cu zahăr. Să stau jos că nu mai pot. Hai să-ţi mai povestesc câte ceva. Am fost în rai. Da da, în rai, ce te uiţi aşa? Eee, nu e chiar cum te gândeşti tu că e, e cam aglomeraţie, da merge. E trafic, nu glumă. Mă mir, că eu am fost joi seară. Trebuia să fie mai liber. Când m-am întors am luat-o pe jos, am zis că face mai bine la picioare, la tălpi, că mă cam dureau. Am tras un pui de somn acasă şi am plecat spre universitate, unde am găsit staţia asta transformată într-un locuşor care-ţi face cu ochiul când vezi ceaşca aia de cafea. Numai că e murdară canapeaua aia roşie. Nu prea-ţi vine să te aşezi. Nu cred că au profit prea mare. Lumea se înghesuie totuşi să prindă un loc în "cafenea".

Aaa, şi m-am dat şi-n leagăn, în leagănul meu preferat. Uite..

M-aş da în leagăn şi ziua şi noaptea, zău de nu. Nu-mi place să mă dau pe spate, mă ia ameţeala. Dar îmi place să mă dau tareeee, până mi se face un gol în stomac. După aia mă las aşa în voia leagănului, să facă el ce vrea cu mine. Şi când se plictiseşte nu-mi spune, dar eu simt. E subtil rău. Şi mă dau jos. Şi vin şi-a doua zi, că-mi place tare mult.

Sînt într-o stare drăguţă foc. Toată ziua visez numai iubire, iubire, iubire. Ca melodia aia de la din dragoste. love, love, love.
E de la astea...

Şi sînt predispusă la vorbărie. Mai mult ca niciodată. Chiar dacă lucrul ăsta mă oboseşte acum, am poftă să vorbeeesc, să vorbeeesc, să vorbe(...)

Te drămuiesc în zgom...

2009-04-07T20:40:00.004+03:00

"Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere"
Să-ţi ţip în urechi, să-ţi zbier două cuvinte şi să te las să pleci. Să nu te prind de mână şi să nu-mi pese. Să-ţi întorc spatele şi să nu te-aştept înapoi. Să te simt tremurând, să mă urmăreşti cu coada ochiului şi să nu ştii ce să spui. Să te duci şi să nu te mai întorci. M-am dus azi în gară şi-am urmărit oameni grăbiţi. Mă uitam la ei şi nu-mi venea să cred. Încercam să-mi revin. N-am reuşit. Dar am reuşit mai târziu. Cu ajutorul oamenilor din gară. M-am liniştit. Trebuia. Simt răcoare în vene şi nu mi-e rău. Am mâinile calde şi fruntea uscată. Am inima "bucăţi, bucăţele" (by MaximumJohn) şi-o s-o refac ca pe un puzzle. Trebuie. Să nu aştepţi, să nu-ţi fie dor, să nu uiţi şi să trăieşti la fel. "Şi metrourile au plecat aproape în acelaşi timp şi niciunul n-a ştiut care a plecat primul." O să găsesc şi sursa..promit.
Acuma lasă-mă să dorm.

Iubirile mele, pasiunea mea, hobby-ul meu, aer pentru o viaţă fericită (a mea)

2009-04-06T14:22:00.007+03:00

Sînt 43. Dacă nu mă crezi, numără-i.
Îngeraşii sînt cele mai frumoase suveniruri/obiecte de artă/decoraţiuni pe care le am. Îi strâng cam din 2005 şi toţi ai mei ştiu cât îmi plac ca să nu mai fie nevoie să le zic ce mi-ar plăcea să primesc la vreo zi mai mare, din aia în care se fac cadouri. Pe cei mai mulţi dintre ei i-am primit de 1 şi 8 martie, primul mi-a fost făcut cadou de către sora mea, iar cel mai frumos pe care îl am este argintiu, seamănă mai mult cu o fetiţă decât cu un băiat şi l-am primit de Crăciun de la o fostă colegă din liceu.

Şi acum, partea dedicată soră-mii. În august face 18 ani şi (chiar dacă un pic din timp) a primit primul ei cadou. Iată-l:

Acuma na..am fost întrebată dacă nu mă oftic. Nu, nu-mi pare rău. Pentru că spark-ul meu e cea mai super maşină. Dacă ar exista diplome pentru Cea mai iubită maşină, i-aş oferi nu una, sute.
Îi doresc surorii mele s-o stăpânească sănătoasă şi s-o conducă cu plăcere (aa, şi să nu facă exces de punctele de penalizare - nici n-are cum, doar mă are model :-")!

Poveste în imagini

2009-03-30T19:26:00.010+03:00

Am văzut azi un filmuleţ genial. Cu oameni care fac lucruri speciale. Pun aici linkul să vă uitaţi şi voi şi să vă daţi seama că un zâmbet poate aduce multă fericire şi celor din jurul vostru, nu numai vouă.

http://www.youtube.com/watch?v=Cbk980jV7Ao

Iar acum, partea a doua.
Avem aşa: o bucată de soare, o lingură de aer proaspăt, două pachete cu pomi înmuguriţi, se amestecă bine până ce totul capătă o nuanţă primăvăratică.

Scuzaţi calitatea pozelor, deoarece nici "utilajul" nu e performant, nici fotograful învăţat.

Se iau 4 bucăţi de aur de cea mai bună calitate, amalgamat cu praf de soare

Se pun deoparte până ce ochii îţi fug după o mână de viitoare floricele colorate:

Apoi se lasă la rece totul până va arăta cam aşa:

Se adaugă un mănunchi de "gheţişoară"

...Şi un vârf (doar un vârf) de lingură de iarbă

După ce scoatem de la frigider, se amestecă totul bine într-un vas de piatră

La sfârşit, veţi avea parte de o "comoară" (gen vrejul de fasole)...

...Care-o să vrea să atingă cerul

The End. Fereastră cu obloane trase.

Iubirea poate face orice

2009-03-26T23:01:00.003+02:00

E ca într-un vis.
Amândoi stau faţă în faţă, se privesc cu iubire, dar nu spune nici unul nimic.
Afară ninge. Zăpada albă, rece şi moale îi îneacă în străluciri argintii.
Şi ei tot se privesc...
Pe părul ei castaniu s-a adunat o aură de nea, şi el o priveşte şi mai frumos, cu şi mai multă iubire.
Cerul slobozeşte neîncetat mii de fluturi albi, care zboară până jos, atingând pământul deja acoperit. Şi fluturii rămân acolo...
Şi cei doi, la fel.
Deodată, el se urneşte pentru o secundă. Părea că vrea să se apropie de ea. Dar nu, a rămas tot acolo!
Li se făcuse frig, tremurau amândoi. Şi tot se priveau. Zăpada strălucitoare îi făcea mai frumoşi, şi mai frumoşi decât oricum erau.
Plin de deznădăjduinţă, el se întoarce şi pleacă, după ce o priveşte pentru ultima oară în ochi.
Ea rămâne acolo, văzându-l cum se duce, urmărindu-l neîncetat. El se depărtează încet, iar zăpada îi foşneşte sub picioare nostalgic, ca într-o poveste cu despărţiri.
Pe faţa ei încep să şiroiască lacrimile, îngheţate de frig şi de durere.
Împinsă parcă de o mână invizibilă şi de inima ce-i striga continuu, aleargă după el, îl apucă de o mână, îl întoarce spre ea şi vede cum şi pe obrajii lui lacrimile îngheţaseră de aceeaşi suferinţă.
Se unesc într-o îmbrăţişare atât de caldă şi plină de iubire, încât toată zăpada se topeşte şi natura se îmbracă în veşminte de primăvară.
Stăteau sub un copac în care, în locul zăpezii, apăruseră mii de floricele rozalii.
Cei doi se privesc în ochi, îşi zâmbesc pentru prima oară şi se sărută lung, iar sărutarea lor aduce cântec şi veselie în Rai, unde îngerii fuseseră martori la toate şi se temeau că cei doi se vor despărţi pe vecie.
Dumnezeu i-a chemat la El pe amândoi şi le-a dat câte o cunună cu flori rozalii şi fluturi de gheaţă.
El şi ea se ţin de mână în faţa lui Dumnezeu mulţumindu-I, şi în adierea vântului primăvăratic cu miros de caişi, îşi şoptesc: Te iubesc!

Iat-o.
Aa..da.. 20 ianuarie 2006
Na, mă trăznise dragostea probabil :))

Lanţul slăbiciunilor sau ...Câte lucruri banale iubesc

2009-03-26T07:10:00.004+02:00

Am reuşit să mă trezesc în dimineaţa asta mai devreme decât trebuia. Mai precis, la 7 fără un sfert. O fi fost de vină în mare parte sormea, care pleacă la şcoală la ora asta şi, inevitabil, face destul zgomot încât să mă trezesc, dar de obicei după ce pleacă ea, adorm iar.
Azi m-am trezit oricum. Şi sînt fericită. Sînt fericită pentru că mi-am adus aminte de dimineţile de vară, când mă trezeam auzind păsări în pomii de afară. Aşa e şi azi. De când sînt mică am un sentiment aparte pentru dimineţile în care deschid ochii şi afară bate soarele, iar păsările cântă a vară. E superbă o dimineaţă aşa, încă şi mai superbă când se întâmplă în bucureşti.
Nu ştiu să exprim altfel ce simt acum, ce pot să fac e să-mi aduc aminte de cele mai frumoase dimineţi din viaţa mea, de cele mai frumoase primăveri-spre-veri şi de cele mai frumoase sentimente pe care ele mi le-au dat şi mi le dau. Am simţit azi, cum nu mai simţisem de aproape 9 luni, că inima mea bate să-mi sară din piept pentru motivul trezirii mele. Nu ştiu dacă şi alţii se lasă impresionaţi aşa uşor de anumite lucruri "banale" (că probabil aşa le vedeţi mulţi dintre voi), dar mie îmi place la nebunie să trăiesc iubind banalităţi care îmi fac bine.
Până una alta, în faţa blocului a înflorit zilele astea primul copac.

Şi ca să cobor cu picioarele înapoi pe pământ, mi-am amintit fără să vreau că am supărat pe cineva. Şi nu ştiu dacă-i pasă sau nu, dar mă simt prost. Nu urmăresc să mă revanşez, dar sper ca multele păreri de rău să fie luate în serios. Ce vrei, sînt as în glume proaste câteodată...

Cado (accent pe o)

2009-03-23T20:53:00.004+02:00

Am găsit zilele trecute acest caiet, lângă albumul cu poze de la sfârşitul clasei a 12-a.
Colegii mei de liceu mi l-au făcut cadou la majorat.

Despre ce e vorba...
Pe la 12 ani m-am apucat să scriu poezii. Măscăream şi eu ce puteam. Nu aveam muze sau surse de inspiraţie. Scriam doar ce-mi venea în minte, îmi alegeam un subiect (uneori o luam şi pe arătură) şi căutam rime. Ca o paranteză, dintotdeauna mi-au plăcut poeziile care au rimă.

Iată prima mea poezie:

Început de primăvară

Prin ramurile arborilor 'nalţi
S-a strecurat o adiere de dimineaţă, marţi.
Atunci am înţeles că primăvara vine
La munte, deal, la mare şi-n curte la mine.

Cu stolurile păsărilor
Reîntoarse'n ţară
Au dat mugurii viilor,
Copiii ies pe-afară.

Natura reînvie
Şi florile-nfloresc,
Ce bine-mi pare mie
Când ele prevestesc
Începutul primăverii.
(26 martie 2002)

Hahaha, când o recitesc acum îmi dau seama că trebuie să fi citit mult alecsandri ca să mă apuc să scriu aşa ceva :))

Scriam astfel de chestii trase de păr acum (capodopere atunci:P) de obicei în anotimpurile calde, obligatoriu când era soare afară. Am strâns cam 45 de poezii.

Ia citiţi-o pe ultima, pe care am compus-o în 2006.

Poezie de Crăciun

Special pentru Crăciun
Aş fi vrut ca să compun
O poezie frumoasă
Despre iarna cea geroasă.
Să spun despre fulgi de nea
Ce se-ndeamnă către seară
Un covor de catifea
Până-n zare să-l aştearnă.
Să scriu de copiii veseli
Ce-au plecat cu sănii multe,
Floricelele mărunte
Umplu cerul, vrei - nu vrei.
Fumul iese cârlioanţe
De pe hornuri şi din case,
Doar zăpada mai foşneşte
Şi nicicând nu se-odihneşte.
Seara vine, geru-i moale,
Norii iar încep să toarne
Lungi troiene de zăpadă
Se aştern în mare grabă.
În case e bucurie
Căci Crăciunul mâine vine,
Cozonacii înfloresc,
În cuptoru-ncins tot cresc.
De la geam se văd lumini
Şi-ale bradului cetini,
În vârf steaua străluceşte
Bucuria noastră creşte.
În curând pe uliţă
Au pornit colindătorii
Urând din casă în casă
Noroc şi belşug pe masă.
Fulgii deşi pică mai vesel,
Cârdurile de copii
Zgomotoşi, voioşi, zglobii
Sună lung din clopoţel.
Noaptea pune stăpânire
Peste sat, peste omăt,
Casele dorm îmbrăcate
Într-o tainică lucire.
Prin troiene nesfârşite,
Singur treaz în noaptea sfântă
Cărând sacul lui cel plin,
Şi cu barba sa căruntă,
Noi cu toţii îl iubim,
Vine, vine Moş Crăciun!
(15 decembrie 2006)

Bineînţeles că, odată cu vârsta, am trecut şi prin perioada poeziilor de dragoste :))

Data viitoare voi posta singura povestioară (pe care am scris-o când aveam 15 ani). (despre un el şi o ea)

An angel sitting behind me

2009-03-21T17:31:00.000+02:00

Câteva lucruri frumoase:

Menthol - Don't let me fall

Menthol feat. 3Shift - Don't Let Me Fall (Radio Edit)
Asculta mai multe audio Muzica »

Garou - Belle (Notre-Dame de Paris)

Notre Dame De Paris -Belle
Asculta mai multe audio Muzica »

Une experience

2009-03-21T14:27:00.000+02:00

Sînt cam tristă.
Mi-ar fi plăcut mai mult să intru în organizaţia virtuală. Se pare că e mai puţin interactiv decât în reală, în sensul că nu prea ai voie să te întâlneşti cu membrii echipei, dar la fel se pare că e şi mai interesant şi mai de folos.
Nu zic, că slavă domnului, şi în reală am început bine, deşi încă nu ştim rezultatele muncii noastre de început, dar, ca de obicei, îmi dau seama după ce nu mai pot să fac nimic că mi-ar fi plăcut mai mult un alt lucru decât cel de care am făcut rost.

Ia să vă zic câte ceva despre echipa mea.
Adică nu, mai întâi să vă povestesc despre ce e vorba.

Avem aşa: o organizaţie reală(care funcţionează exact aşa) şi una virtuală, împărţită la rândul ei în două: organizaţia virtuală 100% şi organizaţia semi-virtuală, care presupune că membrii echipei au voie şi la câteva întâlniri face-to-face. În virtuală 100% nu au voie să comunice decât pe internet (virtual).

Organizaţia reală are ca sarcini de lucru mai multe, pe care o să le aflăm cu timpul, prima e de-abia terminată. Anume: o firmă reală, Partener, ne cere câte 3 modele de plicuri/echipă, plicuri de care ei au nevoie să le folosească împreună cu produse promoţionale şi pliante pentru clienţii lor.
Am muncit atât cât am putut ca să realizăm 3 modele de plicuri ingenioase şi originale. Echipa câştigătoare va primi ca premiu suma de 3000RON.

Organizaţia virtuală însă, are o singură sarcină de lucru, şi anume realizarea unui spot. Sună super...

Echipa mea: avem o domnişoară coordonator, Simona, care e de la grupa 10. E motivată şi încearcă pe cât posibil să ne ţină legate pe noi (angajatele) şi să ne inducă starea de lucru. În plus, mai am încă 4 colege de echipă (Loredana - care e fostă colegă de liceu, Anda - Banana, Cristina - fostă colegă de liceu cu Banana, Raluca - actuala mea colegă de grupă), toate ne situăm pe aceeaşi poziţie de luptă.

Pentru prima noastră sarcină (destinată exclusiv nouă, celor 6 zâne ale photoshopului) am apelat la muuuulte ajutoare, astfel că, ne-am dat seama în final că echipa s-a extins considerabil la vreo 10-12 membri (dar shhh...ăsta e secretul nostru).

De asemenea, prima sarcină a fost şi cea care n-a reuşit să ne inducă for real sentimentul de echipă care are de făcut un lucru important. Chiar dacă am avut un deadline (care pentru mine a fost parcă ziua imediat următoare celei în care am aflat sarcina).

Aş vrea să pun aici şi nişte poze cu plicurile noastre în formă finală, dar nu am, aşa că mă rezum la câteva poze cu aspectul lucrat pe calculator în Photopaint (numai raluca ştie ce-o fi ăsta :)) App Raluca, mulţumim pentru găzduire).

Aşa, ca o concluzie după prima noastră sarcină, iată ce spune Banana: Decât să scot bani din buzunar pentru fiecare sarcină în parte, mai bine plătesc 40Ron în sesiunea de restanţe şi scap naibii de materia asta tot semestrul :)) Bine tu, bănănuţo! :*

Revenind la început, deşi e distractiv să lucrezi în organizaţia reală, dar şi obositor (loredana, simona şi raluca ştiu cel mai bine asta), cred că o să regret toată viaţa că n-am intrat în organizaţia virtuală.

Şi acum, iată ce-a ieşit de pe laptopul simonei, din Photopaint:

2009-03-20T21:05:00.000+02:00

Ia hai că m-am enervat.
Zice un profesor azi la seminar: Nuu, eu nu sunt de acord cu blogurile. Pentru că mulţi nu comunică nimic lumii prin ele. Nu e vorba de problemele societăţii în foarte multe dintre bloguri. De aceea, eu nu le citesc, nu mi se par interesante.

De acord. EU chiar nu dezbat aici problemele societăţii noastre şi-aşa plină de de toate să-i zic, ca să nu folosesc un cuvânt prea dur. (Nu de alta, da mănânc un covrig şi nu vreau să-mi stric pofta.)
Şi nici nu mi-ar fi pe plac să stau acu' să mă gândesc la cine ştie ce eveniment, să-l răstorn de pe roatele lui, să-i fac o analiză de imagine (vorba vine) :))
Plus că nu am pornit de la ideea societăţii (cu tot ce cuprinde ea) când am început jurnălaşul ăsta.
Eu ştiam dinainte să-mi fac profil pe blogger că o să scriu numai despre lucrurile care-mi fac plăcere/care mă enervează/care îmi atrag atenţia.
Blogurile sunt de nenumărate feluri. Cuprind de toate şi nimic. Fiecare cu ce-l doare, vorba aia...
Aşa e cu blogurile.

De fapt, ce m-a deranjat pe mine a fost afirmaţia lui conform căreia blogurile ar fi interesante numai în măsura în care ar trata probleme legate de societate.

Cam reticent, domn' profesor:))

Plus de asta, eu am mai zis şi mai zic o dată, să se vadă mai mare acum: eu nu te-am adus cu forţa aici :))

2009-03-14T20:12:00.000+02:00

Lupta continuă...

Sper să fie un lucru bun ceea ce urmează să spun acum: Cătălina Matei este reprogramată la operaţie pe 27 APRILIE. Prin urmare, MAI ESTE TIMP, numai voinţă din partea voastră să fie. Dacă vă părea rău că nu apucase(ră)ţi să o ajutaţi cu nimic, acum mai aveţi timp să faceţi ceva. Vă rog mult să fiţi îndurători cu această fiinţă, numai şi pentru simplul fapt de a vă simţi mai bine din punct de vedere spiritual.

Am reuşit să strâng 630 RON, cu ajutorul unor persoane deosebite. Sper din tot sufletul ca suma asta să crească atât cât mai este timp. N-o să renunţ să am încredere că fata asta îşi va putea continua viaţa perfect sănătoasă. Ajutaţi-o şi voi!

2009-03-09T17:00:00.000+02:00

Aş vrea să am destul loc să scriu tot ce vreau. Pentru că e mult şi e complicat. Pentru că am în minte atâtea lucruri, amestecate şi mixate, că nici nu ştiu pe care să-l zic primul şi pe care să-l las.
Totuşi, cel mai important de pus sub semnul confidenţei cred că este cel legat de cazul Cătălinei, povestea stresantă de pe messenger. Stresantă pentru cei fără inimă, fără sentimente, care nu ştiu ce implică o boală atât de gravă. Sunt atât de revoltată că nici nu ştiu dacă în ultima vreme m-a mai făcut ceva să mă simt în felul ăsta. Sunt enervată şi scârbită de dezinteresul şi nepăsarea multora. A multora care au cunoscut-o pe fata asta. Nu că ar fi cineva obligat să contribuie la toată treaba, nu că ar primi o diplomă sau chitanţă la suma pe care ar fi fost omeneşte normal să o doneze. Nimic din astea. Numai ca oameni să fi stat mulţi să se gândească la o situaţie atât de dificilă în care s-ar fi putut afla oricare dintre noi. Ignoranţa este prea mare însă şi nu dă voie la gesturi umanitare, care ar putea să ne pună într-o lumină proastă, capabilă de a ne transforma în persoane prea sensibile. Greşit, dragii mei. Dacă v-aţi fi gândit o clipă la starea acelei fete şi la situaţia ei cu adevărat impresionantă, cu siguranţă aţi fi mişcat un deget. Sau, mai bine zis, o hârtie de 10 RON din buzunarul vostru către contul ei. Repet, nu vreau să par că silesc pe cineva să contribuie sau că susţin că ar fi fost obligatoriu să se întâmple asta, mă plâng doar de faptul că există prea puţine persoane care privesc şi în jurul lor, care sunt capabile să vadă suferinţa celorlalţi şi nu se gândesc doar la binele lor, respectiv, la stomacurile lor.

Pentru cei care îşi pot da seama că nu este prea târziu pentru a face un gest caritabil, aveţi mai jos un număr de cont unde puteţi depune orice sumă.

BANCA: BRD
SUCURSALA: TRIUMF
TITULAR: CĂTĂLINA ANDREEA MATEI
LEI: RO 12BRDE445SV30765404450
EURO: RO 51BRDE445SV30765594450
NUMĂR DE TELEFON: 0724.762.642

Nu în ultimul rând, vreau să-i felicit pe toţi cei care s-au implicat, printre care au fost şi persoane care nici măcar nu o cunosc pe Cătălina. Bravo vouă!

Crize, nervi, persoane anxioase

2009-03-05T20:08:00.001+02:00

Azi scriu fara diacritice, pentru ca ma grabesc si nu am chef sa incurc sh cu tz.

Azi am multe de spus, dar pentru ca asa e mereu la inceput, nu imi fac prea mari sperante ca o sa iasa exact cum vreau eu.
Azi trebuie sa ma plang de o zi de ieri urata. Nu pentru mine, pentru lumea pe langa care am trecut pe strada, pentru lumea care cobora din troleu, din metrou, pentru lumea care vinde la magazinul din colt. Lume care nu avea pofta sa traiasca si incerca sa induca aceeasi stare celorlalti.
In autobuz, doua dragute s-au luat de mine, pentru ca i-am facut uneia din ele observatie ca sta prea aplecata peste mine si scaunul meu. Cand coboram din troleu, o alta fiinta dulce a inceput sa injure pentru ca era ea tampita si nu stia ca nu se coboara pe unde urca lumea. In metrou, o baba cu scumpul ei bubico a inceput sa urle ca i se calca pe picioare creatura. E si normal sa se intample asta pe la victoriei in jurul orei 7 seara. La magazinul cu de toate de la bloc un sarman om familist cerea 4 paini si nu auzise pretul corect. Vanzatoarea strofocata credea ca vrea s-o pacaleasca cu 30 de bani.
Astazi insa am avut norocul ca, timp de doua ore, sa ma relaxez mirosind aroma perfecta de parfum barbatesc. Minune, nu altceva!
Revin cu noutati cand o sa mai tipe cineva la mine sau cand o sa intalnesc persoane crizate/insuficient dezvoltate mental/lipsite de maniere/etc.

Finally...o leapşă!

2009-02-23T09:16:00.000+02:00

De când îmi doream aşa ceva 8->
Iată de unde o preiau: cora

SUNT o persoană răutăcioasă şi cu multe toane
AŞ VREA să fiu mai vorbăreaţă
PĂSTREZ toate felicitările pe care le primesc
MI-AŞ FI DORIT un frate mai mare
NU ÎMI PLACE minciuna
MĂ TEM de eşec, de câini, de oamenii care-mi vor răul
AUD mai degrabă ce nu-mi place decât ce-mi place
ÎMI PARE RĂU când realizez că am fost rea cu cineva
ÎMI PLAC meniurile kfc şi îngeraşii
NU SUNT pasionată de călătorii
DANSEZ mai mult când sunt singură
NICIODATĂ n-aş bârfi pe cineva pe nedrept ;))
RAR mă trezesc bine-dispusă
PLÂNG des şi nu în văzul lumii
NU SUNT ÎNTOTDEAUNA atentă la detalii
NU ÎMI PLACE DE MINE când nu găsesc motivaţii pentru a face lucrurile importante
SUNT CONFUZĂ când nu ştiu să caut soluţii la probleme
AM NEVOIE de prieteni şi de dragoste.

Leapşa merge mai departe la catalinz şi la orice om căruia îi place tipul ăsta de joculeţ.

Somn uşor

2009-02-20T11:00:00.000+02:00

Iar am chef de bătut câmpii. Mi-e foarte somn, dar simt că n-am ce să caut în pat. Adică aş face-o degeaba. N-aş adormi. Prin urmare, cu ce să umplu eu ferestruca asta albă de aici?
Aş putea să mă plâng de o ceartă urâtă de azi, sau aş putea să mă laud cu pofta mea inexprimabil de largă (în cuvinte) de a citi/învăţa, sau aş putea să meditez asupra nemuririi sufletului... Sau nu, asta n-ar fi nici indicat la ora târzie care se află acum. Doamne fereşte să fac acest lucru în clipele premergătoare somnului meu împărătesc, aş putea să recurg la chestiuni mai valoroase şi mai acătării de ştiut, cum ar fi să...aberez. Nu mă pricep prea bine la asta decât foarte câteodată (n-o fi corect dpdv gramatical, dar trebuie să evidenţiez raritatea evenimentului). Iar când simt eu că îmi iese este atunci când sunt foarte obosită, am ceva de făcut şi nimic nu mă mai poate salva de la somn (împărătesc, repet). Hehee, dar când eu am chef de aberat, parcă nu are nimeni, aşa că renunţ treptat (nu dintr-o dată ca să-mi bruschez capacităţile) la asta.
Tocmai mi-am încheiat un discurs aberant :))
Şi eu care credeam că nu sunt obosită şi că n-am nimic de făcut.
Se vede clar treaba că joc teatru cu mine. Nu-mi place teatrul pentru că nu-mi place prefăcătoria. Teatrul, cu rolurile şi actorii lui, e o prefăcătorie. Plus că mă enervează ideea de sufleur. Tot prefăcătorie este. Păi cum domnule, dacă ăla de pe scenă, care zice-se, e artist, e un om natural în timpul prestaţiei sale, de ce mai are nevoie de un altul care să-i aducă aminte vorbe care nu-i aparţin şi care nu vin din sufletul lui? Ce aiurea. Da, ştiu, nu aduc argumente suficiente şi relevante pentru ce-am zis despre chestia cu teatrul, dar nu-mi mai vine nimic în minte. Parcă mă ia somnul (împărătesc, bineînţeles).
Laitmotiv parcă, nu? :D

Somn uşor mie.

Bucureşti, bine te-am regăsit!

2009-02-17T12:10:00.000+02:00

M-am reinstalat. Azi nu mai am nimic, deşi ieri m-am simţit de parcă n-aveam chef să văd pe nimeni. Azi nu mai e la fel. Mi-e foame acum, dar n-am putut să renunţ la blog în favoarea micului-dejun. Aşa că am de împărtăşit câteva lucruri. Toate de ieri.

1. Ninsoarea aia care parcă nu se mai oprea a fost un lucru tare enervant. Recunosc că nu iau în serios rubricile meteo, ba chiar nici nu prea le urmăresc. Aşa că mi-am adus de acasă nişte lucruşoare uşoare, aşa ca de primăvară, cât mai subţiri, ca să nu-mi fie cald săptămâna asta. Şi iată cum am dat-o în bară din prima zi. Mă pregătesc pentru vineri când voi ajunge acasă şi mama o să-mi ţină o morală zdravănă pentru asta. Până una alta, azi a ieşit soarele, dar e cam cu dinţi.
2. Ca tot omul, mi s-a făcut foame ieri. Şi pentru că am o albinuţa lângă mine, fugi într-acolo. Surpriză însă...Închis pentru reamenajare. Albinuţa se transformă în Profi zilele astea. De ce acum? De ce când mi-e foame şi frig? (asta sună ca mesajele alea de pe cartoanele neajutoraţilor din metrou :-S) Numai pentru că au ei marea plăcere să transforme albinuţa în profi, adică numai să schimbe plăcuţa aia cu numele de la intrare, eu trebuie să merg o staţie pe jos până la un alt profi, fostă albinuţa şi el.
3. Bucureşti, tot nesuferit eşti! Chiar şi după atâta timp cât am lipsit şi puteai să-ţi revii. Tot miroşi a gaz de eşapament, tot mocirlos eşti, tot plin de piţipoance, tot scump (da da, la bani mă refer, adică la preţuri). Mă mulţumesc să rămân aici, pe patul ăsta, cu laptopul în braţe şi să mă uit pe geam, de la etajul trei, la reclama asta de pe blocul de vizavi, neschimbată de la crăciun. Metro: Scoate profesionistul din tine... Decât să ies şi să mă împiedic de tine, Bucureştiule. În cazuri extreme va trebui să ies (pentru următoarea plimbare până la profi sau pt Relaţii Publice sau Teoria Organizaţiilor (nici nu ştiu ce am azi)).
4. Mă enervez când mă gândesc că am scris numai prostii :)) Dar cine să le mai schimbe, că mi s-a făcut foame de-adevăratelea. Uraţi-mi poftă bună.

Zbor iar de-acasă sau Cum începe semestrul 2

2009-02-14T09:57:00.000+02:00

Cu regrete. Cum începe mereu de fix 4 ani jumate, de când stau în Bucureşti pe perioada şcolii. Sunt acasă de la sfârşitul lui noiembrie. Sunt aproape 3 luni de când n-am mai dat pe la băbuţa mea (gazda). Mi-e dor de ea, mai ales după ce de sărbători am făcut o gafă enormă. Crezând că o sună sormea să-i ureze cele multe, aflu la câteva zile după Revelion că minunea nu se întâmplase. M-am simţit atât de prost. Am sunat-o şi mi-am cerut scuze că n-am putut să vorbim de sărbători, evident am minţit că am fost plecată. Noroc că nu fusese acasă de Crăciun...
Luni plec. Urăsc din suflet să-mi pregătesc bagajul duminica. Cel mai urât sentiment. Nu plec la mama naibii, dar mi-e greu să mă reacomodez. Mereu mi-a fost. Deşi ştiu că a doua zi n-o să mai am nimic, mi-e lehamite aşa de luni. Se întâmpla la bac să stau în Bucureşti de duminica, pentru că a doua zi aveam româna-oral. Rău m-am simţit atunci, cu adevărat rău, aveam ceva care mă apăsa în capul pieptului, nu mă lăsa nici să înghit. Niciodată n-am stat şi în weekend acolo. Se explică.
Noroc că luni plec de dimineaţă, mami o să fie adormită, n-o să aibă putere să plângă, aşa cum face de obicei la început de semestru. Băi mamă, nu plec pentru trei luni de zile, cum fac unii colegi ai mei, eu vin vineri acasă, ce naibii. Degeaba. Tot plânge. Şi parcă mă face şi pe mine. Mai e o chestie. Am un orar pe cât de lejer, pe atât de mult-aducător de plictiseală. Cel puţin la început, când nu se apucă nici mama naibii de învăţat. Prevăd destule după-amiezi (după-amieze :-?) cu somn adânc, ca de noapte.
Citeam aici ceva despre astea. La mine, musculiţele astea apar mai des în perioade de stres şi atunci când sunt supărată, dezamăgită, abătută. Chit că nu e soare afară, să am la ce să mă uit. Pur şi simplu când mă uit în monitor parcă se plimbă pe acolo, cine le-o fi dat voie să se joace când au ele chef??
Băi, pentru că am deviat, revin şi închei cu o urare. Nu din aia de Valentines pentru mâine. Vă urez ca niciodată, dar niciodată să nu fiţi nevoiţi să faceţi ceva ce nu vă place. Respectiv să mergeţi undeva unde nu vă simţiţi bine. Dar pentru că tot o să faceţi astea mai devreme sau mai târziu, vă doresc resemnare plăcută. Ca mie pentru luni.
PS: Am eu şi un lucru care mă face fericită totuşi că vin în Bucureşti, dar despre asta mai târziu

Vrei să fii Valentinul meu?

2009-02-12T15:38:00.000+02:00

Nu, povestea n-o ştiu. Povestea asta a valentinului. Ştiu doar vag ceva, dar nu risc să scriu prostii. Le ţin pentru mine. Ştiu ce ştie toată lumea, anume că pe 14 februarie am ajuns să sărbătorim o chestie americană, o anume zi a îndrăgostiţilor, care există şi în tradiţia noastră românească. La distanţă de 10 zile. Ăsta este al doilea an în care am ocazia să petrec în stil american valentine's. Adică prin magazine, alergând după ceva roşu, eventual mare, pe care să scrie te iubesc. Da, ăsta ar fi cazul fericit, în care m-aş mulţumi să fac un cadou tipic. Anul ăsta, problem...
Cum mie nu-mi place să primesc chestii nefolositoare, strict de frumuseţe (prefer de-o mie de ori mai mult cadourile practice), nici eu nu pot să fac astfel de cadouri. Întotdeauna m-am gândit ce-i trebuie omului, de ce ar avea nevoie, să nu-i iau ceva pe care să-l pună la conservat în două zile. Acum două zile am dat-o cel mai în bară posibil cu cadoul de valentines. Asta e... Am plecat de acasă lipsită total de inspiraţie, simţeam. Treceam cu maşina pe lângă tot felul de magazine, dar nu eram motivată să opresc. Aşa că, de plictiseală, am parcat într-un final în faţa unui anume magazin (nu spun care), de unde ştiam că nu am ce să iau. Eh.. După o jumătate de oră ieşeam abătută, cu o pungă în mână, goală de semnificaţie. Valentinule, sper să mă ierţi.
Ce bine era înainte, când de valentines nu te chinuiai cu cadouri, moda era a bileţelelor. Cum zburau ele pe deasupra băncilor la şcoală. Şi atunci te simţeai cu adevărat curtat :X :)) Mai vreau...

Când aveam fundiţe-n păr

2009-02-11T17:16:00.000+02:00

Se întâmpla în clasa a treia. După cum uşor reiese din poză, eram o fetiţă silitoare încă din prima zi de şcoală. Adevărul este că pe la vârsta aia vacanţele de vară mi se păreau prea lungi şi plictisitoare. Toată ziua mă jucam de-a mama şi bunica cu sora mea şi cu o prietenă foarte bună. Plus că învăţam să facem cârnaţi din pământ amestecat cu apă. Preferam întotdeauna un "Împărate luminate", mai ales când ne strângeam mai mulţi. Cu paşii de furnici, cu paşii de uriaşi, cu ceasurile alea care ne ajutau să ajungem mai uşor la împărăţie. Uram şi încă urăsc jocurile care te obligă să sari, să alergi, tip leapşa. Nu pentru că aş avea vreo problemă de sănătate şi nu am voie să alerg, pur şi simplu nu-mi place să o fac. Deloc. O zi de vară de acum 10 ani era atât de lungă încât mă pierdeam prin ea. Şi dimineaţa mă trezeam devreme, nu ca acum. Iar seara mă culcam târziu. Şi acum mă plictisesc ziua în vacanţe, dar atunci. Ştiu că mă plângeam întruna la mama că nu mă lăsa să învăţ să croşetez cu andrele. Asta tot prin clasa a treia. Aveam o vecină/prietenă, mai mare cu vreo 4 ani, care îmi promisese că mă învaţă cum e cu andrelele. Mi-am cumpărat andrele, am găsit prin casă bumbac şi am chemat-o pe la mine. Mama nu era deloc de acord, că ce, asta e ocupaţie pentru un copil de 9 ani...
Nu m-am lăsat. Am prins repede şi în vacanţa aia de vară am croşetat două bentiţe de păr pentru mine şi pentru sormea, de mai mare frumuseţea. Până şi mamei i-au plăcut.
Asta una.
Îmi mai plăcea să mă joc cu plastilină. Când terminam şcoala o puneam bine şi când nu mai aveam ce să fac, luam din toate culorile şi făceam nişte şireturi luuungi, mozaicate aşa. Eram cam abstractă eu în astfel de activităţi, dar ieşeau tot felul de lucruri haioase. Le expuneam pe urmă pe un placaj subţire de lemn. Le plimbam prin toată casa, până le găsea mama şi le arunca. Alt lucru cu care nu era de acord :))
Şi tot în vacanţa de vară dintre a treia şi a patra am păţit prima aventură amoroasă. De ziua mea, de marie, ai mei mi-au făcut petrecere din aia de care toţi copiii îşi doreau când erau mici. La mine acasă. I-am chemat pe toţi prietenii mei şi am mâncat, ţin minte şi acum, mămăliguţă cu brânză. Care şi acum îmi place la nebunie. Aveam printre prieteni un băieţel mai mic decât mine cu un an, Răzvan. Ei bine, sormea era îndrăgostită de el, el de mine. Ce să mai, un adevărat triunghi amoros. Mi-a făcut cadou o carte cu coperţi cartonate, lucioase, colorate, Alice în Ţara Minunilor. În interior, pe copertă, se semnase cu mânuţa lui. Era în clasa a doua. Şi acum când mă uit şi văd scrisul ăla tremurat îmi vine să râd. Un an mai târziu, băiatul s-a mutat cu ai lui la Bucureşti. De atunci nu l-am mai văzut. Şi acum îi duc dorul. Îi plăceau aceleaşi jocuri ale copilăriei ca şi mie. De fapt, mereu spunea că el se joacă numai ce mă joc eu. Ca să vedeţi ce dovadă de iubire.

Da, în clasa a treia trăiam mai intens decât o fac acum. Serios.
Cred că e cazul să-mi prind iar fundiţe în păr.

Miercuri, 28 ianuarie: Astăzi trebuie să-mi fac eseul la Teoria Comunicării

2009-02-10T20:45:00.000+02:00

Fiţi atenţi: ceea ce urmează este nici mai mult, nici mai puţin decât eseul meu la TC (cunoscătorii ştiu despre ce vb). Nu îl pun să mă laud, sau hai, fie, ba da, să mă şi laud puţin (am luat 10 pe el), dar îl pun pentru feedback. Serios. Cerinţa era să fie original.

De cele mai multe ori, mă trezesc vorbind cu mine, încerc să-mi spun ceva, însă sfârşesc aproape întotdeauna printr-o ceartă. Nu reuşesc deloc să mă împac cu mine, nici nu zici că suntem una şi aceeaşi persoană. Întotdeauna Sinele şi Eul meu găsesc ceva de disputat, nu le este jenă măcar că sunt martoră la discuţiile lor contradictorii. În fond, tot trebuie să decid în funcţie de unul dintre ei.
Iată deci, dragul meu jurnal, despre ce-ţi voi vorbi astăzi: despre cum am reuşit să-mi aleg tema pentru eseul la Teoria Comunicării, ştii tu, materia aia pe care o fac cu Tran, despre care ţi-am mai povestit câte ceva cu mult timp în urmă, când am început facultatea. Domnu' Tran mi-a înfipt în minte cea mai haioasă expresie pe care am auzit-o vreodată: "Minciuna cu statut de domnişoară". Sinceră să fiu, nici până în ziua de azi nu m-am lămurit în privinţa semnificaţiei ei, dar, ceea ce contează cel mai mult este faptul că, ori de câte ori mă gândesc la TC, îmi vin în minte idei despre manipularea informaţională din ziua de astăzi şi despre cât de mult ne lăsăm influenţaţi şi minţiţi, fără să ne pese. Aceasta o fi oare minciuna-domnişoară despre care vorbea domnu' Tran? Sau o fi minciuna cu statut de mare doamnă?
Să revin. Păi domnu' Tran ne-a anunţat la începutul anului că, în ziua examenului trebuie să aducem 21 de citate comentate plus un eseu. Pe orice temă. Bineînţeles că până astăzi nu m-am sinchisit în niciun fel. Am zis că "Lasă, că am timp! De ce să le fac de acum? Mai bine mă apuc de curs. Citatele şi eseul le dau gata într-o zi." Zis şi făcut. Numai că iată cum astăzi am ajuns să-ţi povestesc cum Sinele şi Eul meu au început să se ia la ceartă pe seama acestei "trebi":
Sinele: -Ţi-am zis! Eu ţi-am zis că nu e timp! Că n-o să ai inspiraţie. Că n-o să ai chef. Ţi-am zis!
Eul: -Mă, ia mai lasă-mă tu în pace. Nu vezi că e încă devreme? Până diseară o să-mi iasă nişte citate super.
Sinele: -Şi cu eseul ce faci? Când îl faci?
Eul: -Azi. Este timp. O să vezi.

Ei bine, aşa m-am apucat de citate. Eram împinsă când spre unul, când spre altul. Ba îmi ziceam că am timp, că o zi este mai mult decât suficient să termin totul, ba mă panicam în momente de neinspiraţie şi mă gândeam că n-o să reuşesc. Cu chiu, cu vai, între atâtea şi atâtea gânduri, le-am dat de cap.
A, am uitat să precizez încă un lucru. Toată ziua am stat cu forumul deschis, în speranţa că voi găsi pe cineva într-o situaţie la fel de jalnică cum era a mea. Şi ghici ce? Majoritatea studenţilor chiar aveau aceeaşi problemă ca şi mine. Astfel, mă linişteam până când mai apărea câte unul pe forum să se laude că el/ea a scos 21 de citate din 101 cărţi, are nu ştiu câte pagini tehnoredactate şi altele de acest gen, care din nou mă făceau să tremur. Nu ştiu dacă doar de frică. Poate de invidie. Sau de răutate. Sau poate doar pentru că îmi dădeam seama că nu e bine deloc să laşi pe ultima sută de metri o temă importantă.
Atunci începea iar balamucul:

Sinele: -Uite şi tu, copiii ăştia cum au terminat până acum şi tu nu??
Eul: -Copiii ăştia probabil că nu s-au ocupat de nimic altceva. De nici un curs. Aşa că eu ies în câştig. Am învăţat şi pentru examenul la filo, şi pentru examenul la tc.
Sinele: -Faci doar presupuneri. Vrei să te scoţi. Nu vrei să recunoşti că te afli într-o situaţie mai mult decât urâtă. Citatele le termini, dar e cam târziu, nu?
Eul: -Ce-are a face noaptea cu mine? Nu se zice că ea este un sfetnic bun? Să vezi câtă inspiraţie o să am în noaptea asta.

Îi înghionteam pe amândoi şi iar mă apucam să scriu. Aşa am trecut cu bine ziua, am comentat citatele şi pam-pam!! E timpul pentru eseu. "Aici e-aici!", au exclamat şi Sinele, şi Eul în acelaşi timp.
"Uf, mi-am zis, pentru prima dată ăştia doi sunt de aceeaşi părere!"
Eseu, eseu... Ţineam minte că poate să fie pe orice temă, o chestie de interpretare personală. Aşa, din definiţia pe care o ştiam eu, părea simplu. Mai greu e până te apuci. A, şi până găseşti "orice temă" aia. Da, asta da treabă dificilă, din moment ce de-abia aici scandalul a devenit din prost-moderat, monstruos de-a binelea.
Aveam în gând o informaţie pe care o citisem tot pe forum. Era acolo un student care dăduse ca exemplu de temă "Comunicarea între mecanic şi locomotivă". Altul, "Comunicarea în lumea de dincolo". Asta a doua nici nu ştiu dacă am interpretat-o cum trebuie. Unii colegi au spus că e dată ca exemplu nu în mod serios, ci în spirit de glumă. Alţii au luat-o de bună. Şi într-un caz, şi în altul, ştiam un lucru sigur. Că o să-mi fie teribil de greu să găsesc o temă originală şi interesantă. Plus că îi aveam pe cei doi certăreţi, care în loc să mă ajute, mai mult mă derutau.
Mi-a venit prima dată în minte o poveste pe care am citit-o când eram mică, a fost printre primele poveşti pe care le-am citit. Era scrisă de Hans Christian Andersen şi se numea "Povestea unei mame". Se făcea că era o mamă, care avea un copil mic, un bebeluş abia născut, copilaşul era bolnav. Într-o seară de iarnă, a bătut la uşa casei femeii un bătrân care a rugat-o să-l lase să se încălzească. Primindu-l în casă, femeia l-a lăsat pe bătrân cu copilaşul şi s-a dus să-i aducă moşneagului apă şi o bucată de pâine. Când s-a întors, nu mai erau nici bătrânul, nici copilul. Femeia disperată, a ieşit afară în zăpadă şi ger, unde a dat cu ochii de o tufă de trandafiri îngheţată, pe care a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe copilaşul ei. Tufa i-a răspuns că ştie încotro s-a îndreptat bătrânul cu pruncul, dar, ca să-i spună, vrea ca sărmana mamă să o strângă la piept până se încălzeşte. De dragul copilaşului ei, femeia a cuprins tufa cu braţele şi a ţinut-o strâns până ce trandafirii s-au dezgheţat şi au înflorit în mijlocul iernii. Apoi mama s-a îndreptat în direcţia în care florile i-au spus că au apucat bătrânul şi copilul ei. Ajungând la un lac, femeia şi-a dat ochii ei limpezi acestuia pentru ca lacul să o lase să treacă, iar de partea cealaltă a lacului şi-a dat părul ei frumos unei babe, aflând astfel că ajunsese în grădina lui Dumnezeu.
Grădina era plină cu flori, unele mari şi frumoase, colorate, înflorite puternic, iar altele mici şi firave, ofilite sau căzute la pământ. Văzând-o, Dumnezeu a întrebat-o pe femeie de ce a venit, iar ea i-a spus că îşi vrea copilul înapoi. Dumnezeu a pus-o apoi să se uite într-o fântână, unde i-a arătat viitorul copilaşului ei. Văzând câtă nefericire îl aşteaptă pe bietul ei copil, sărmana mamă s-a hotărât să lase floricica plăpândă în care se transformase sufletul bebeluşului în grija lui Dumnezeu.

Doamne, ce emoţionantă e povestea asta! Îmi vine să plâng de fiecare dată când mi-o reamintesc. Câteodată, înainte de culcare, mi-o povestesc singură.

Ei bine, aceasta era prima temă la care mă gândisem pentru eseu. Bineînţeles, încep discuţiile:

Sinele: -E atât de frumoasă povestea asta încât ar fi o lecţie bună de viaţă chiar. Câtă dragoste avea mama pentru copilaşul ei, şi-a dat ochii, părul şi şi-a lăsat pielea străpunsă de ţepii trandafirilor pentru a-şi găsi pruncul.
Eul: -Ei, prea multă sensibilitate. Nu-ţi dai seama că tema asta nu merge deloc? N-are a face faptul că povestea e frumoasă. Pur şi simplu nu e pentru tipul ăsta de eseu.
Sinele: -De ce să nu meargă? Este vorba despre o mamă disperată care, în nebunia ei, reuşeşte să vorbească cu florile, cu apa.
Eul: -Tocmai de aceea nu merge. Ştii tu că ai voie să faci un eseu fictiv?
Sinele: -Sincer, nu. Chiar nu ştiu dacă se poate. Dar, în fond, povestea tot e demnă de a fi făcută cunoscută.
Eul: -Sunt de acord, dar nu în eseu. Nu se leagă. Trebuie să ne gândim la altceva.
Sinele: -Uite, mi-a mai venit o idee. Ar putea să fie despre relaţia dintre noi şi cursul de TC înaintea examenului.
Eul: -Poftim?? Nici gând. Cum să scrii în eseu despre asta? Pur şi simplu nu e bine.
Sinele: -De ce nu? Gândeşte-te cum te-ai simţit când ai luat cursul şi ai început să-l răsfoieşti, să-l întorci pe toate părţile. Ar fi multe de spus despre asta.
Eul: -Nu am de gând să dezvălui ce sentimente şi idei a scos cursul ăsta din mine. Nu că ar fi fost rele, dar pur şi simplu nu-mi place să vorbesc despre partea mea interioară...
Sinele: -Păi şi cum găsim soluţia atunci? Despre ce o să scriem?
Eul: -Uite, m-am gândit la ceva. Să vorbim despre cum percepem noi realitatea prin muzică. E ceva mai general.
Sinele: -Nuuu, nici gând!! Trebuie să recunoaştem că muzica nu este pasiunea noastră. Ar trebui să vorbim despre un lucru care ne face cu adevărat plăcere.
Eul: -Eu zic atunci că cel mai bine ar fi să vorbim despre relaţia dintre...

De ajuns! Nu vreau să vă mai aud.
Aşa am încheiat eseul la TC fără să-mi dau seama.

Cam asta e. Acuma na, mai haios e faptul că n-am avut timp în dimineaţa aia să-l transcriu pe coli, aşa că tot drumul pînă la facultate, prin tramvai, metrou, scriam pe picioare :)) Am reuşit totuşi să termin înainte să ajung la examen.

Baby, it's a wild world

2009-02-09T16:56:00.001+02:00

Melodia asta a ajuns la mine în winamp acum vreo 2 săptămâni, de unde n-am mai şters-o.
Credeam că dacă ascult trance e un gest lăudabil, dar de fapt există atâta muzică bună pe pământ pe care o ignor, încât mi-e milă de gusturile mele proaste. Mulţumesc băi alex, să fii sănătos.

Şi încă una frumoasă..e-adevărat, pe un alt stil: Faithless-Crazy English Summer

Game over

2009-02-09T13:18:00.000+02:00

Fiţi atenţi aici: m-am trezit ieri dimineaţă răzvrătită, rătutită, MOROCĂNOASĂ evident, mai eram şi agitată, ce să mai, simţeam cum o s-o dau în bară prin simplul fapt că ieri a fost ieri şi eu, personaj al zilei de ieri, eram atât de prost dispusă. Pe la 10a.m. plec la facultate. Învăţasem atât de mult şi nu-mi rămăsese absolut nimic în cap. S-o dau naibii pe turbata aia de profă de constituţional, că la lecţiile de sinteză a venit ca nebuna şi ne-a citit din cărţi şi pe urmă a avut proasta inspiraţie să ne ceară să-i reproducem tot la examen. Partea proastă e că şi semestrul viitor fac drept constituţional. Şi n-ar fi chiar aşa de aiurea materia dacă n-ar exista d-ra Disperată. Că de, ea îşi permite să facă pe deşteapta, doar a făcut politehnica şi academia de poliţie, plus că ea a mai fost şcolită şi prin Franţa. Vine nebuna cu telefonul ei la examen să verifice dacă are cineva bluetoothul activat. "Că dacă nu închideţi telefoaneleee, o să schimbăm modul de notare, vă dau grilă, fiţi atenţi că vă dau grilă din toată materia!!" Zis şi făcut, dar grilă la ea însemna să ne spună punctajul pentru alea 4 subiecte pe care ni le-a dat la examen. Respectiv, să ne comunice că "voi corecta după următoarea grilă: ultimul subiect va avea 3 puncte, celelalte 3 vor avea câte 2". Păi bine femeie, eu credeam că grilă înseamnă din alea cu variante de răspuns. În fine.
Scap de ăsta, zic în gândul meu: Na că asta a fost. Şi n-a ieşit chiar rău.
La poartă mă aştepta el. Ne-am urcat în maşină, am plecat spre casă, bineînţeles că eu tot prost dispusă, nici poftă n-aveam să vorbesc cu el. Şi îmi părea rău în sinea mea, dar n-aveam ce să fac. Că mie până nu îmi trece, n-ai ce să-mi faci. Până la urmă a fost bine. Am ajuns acasă şi m-am aruncat în pat, de unde nu m-am mai ridicat până seara la 7, când am ieşit amândoi să luăm o gură de aer. Că şi el a scăpat sâmbătă de sesiune. Suntem doi fericiţi, ce să mai.
Acum mă plâng pentru săptămâna asta, nici planuri nu ştiu să-mi fac. Am câteva cărţi pe care aş putea să le citesc, plănuiesc o ieşire cu sormea mâine, mai plănuiesc ceva frumos de valentines, dar atât. Iar săptămâna n-are decât 3 zile. Plus că ai mei nu mă mai lasă aşa mult la calculator, că vaaai, am stat atât cu ochii în monitor în ultima vreme că am început să mi-i stric. Adevărul e că mi s-a luat. Mă duc să-mi fac ordine în gânduri. BRB

Mi-am tras blog

2009-02-07T22:54:00.000+02:00

Era şi timpul. Nu, n-am făcut-o pentru că toată lumea are un blog. Pur şi simplu era nevoie pentru mine şi pentru firea asta a mea. A naibii fire! E mai bine să te exprimi în scris, de-o mie de ori mai bine decât să te apuci să strigi în gura mea că eşti nervos, supărat, extaziat, că ai sau nu bani, că te minte cutare sau că nu ai chef să vezi pe nimeni, că îţi lipseşte o doagă, etc. Îmi place la nebunie să citesc ce scriu alţii. E una dintre plăcerile mele cele mai mari. Plus că de multe ori chiar sunt absorbită de ce citesc. Aşa se face că pierd mult timp pe blogul lui cutare şi uit că exist eu. Contează doar să înţeleg starea celuilalt şi să-mi suprapun sentimentele peste ale lui/ei. Mi-ar plăcea enorm să pot să citesc gândurile oamenilor. Să mă uit la ei şi să ştiu ce idei se nasc în mintea lor. Pe bune de n-ar fi cea mai tare chestie din lume asta.
Revenind, blogul ăsta al meu se naşte din dorinţa de a nu ţine numai pentru mine amănuntele vieţii mele. Dacă ai timp şi răbdare să citeşti, fă-o, dacă nu, probabil că tot o să existe cineva care o va face. O dată, de două ori. Asta în cazul cel mai rău. Pentru că ştiu eu un lucru pe care l-am citit undeva, anume că, orice om, oricât de închis în sine ar fi şi orice fel de fire ar avea, pe parcursul vieţii sale ajunge să influenţeze cel puţin 10000 de oameni!! Nu glumesc. Dacă îmi amintesc cartea şi autorul, o să pun un later edit.
Am mai avut un blog până acum, l-am ţinut activ cam un an de zile cred, pe amărâtul ăla de yahoo360. Copilării. Am impresia că încă nu m-am schimbat. Dar măcar încerc. Voi încerca mereu, deşi câteodată prefer să fiu copil. Ca acum.

Ce aproape sunt de ele...

2009-02-07T11:10:00.000+02:00

Cum de cine? De steeeleeeeee!! Aa, ba nu, îmi pare rău, m-a luat valul. Eu vorbeam aici de examene şi de faptul că mâine închei 2 sesiuni. Primele mele 2 sesiuni. E aiurea. E aiurea pentru că am făcut rost de multe obiceiuri proaste în ultimele 3 săptămâni. Adorm nu mai devreme de ora 2, beau prea mult pepsi, (re)recurg şi la cafea, deşi mă lăsasem, mănânc puţin şi sunt o tocilară. Prost. Mâine probabil că mă voi trezi morocănoasă, aşa cum mă trezesc de o lună, iar când voi ajunge acasă după examen va fi mai rău decât în prima zi de sesiune. Ce mare lucru, examene? Parcă nu trăiesc chiar şi după nenorocirea aia de icrm, sau după dreptul roman, la care am luat 6(deci, mai mult ca 5). Până la urmă, nu s-a schimbat nimic nici în viaţa mea, nici în a oricăruia dintre noi, sunt toate la fel. Singurul lucru pe care îl tot găsesc că se ţine scai de mine este o picătură de oboseală. Atât. Plus toate cele de mai sus, năravuri. Şi poimâine mă voi trezi tot prost dispusă, deşi voi fi scăpat de examene, dar aşa mi-e felul. Cui nu-i place, să nu mă bage în seamă.